Jacheta de tweed

de Willy Breinholst

Teorie

Deși obiectele de îmbrăcăminte vechi, uzate îi sînt cele mai dragi, soțul ar trebui să se despartă de ele fără regrete și obiecții atunci cînd soția e de părere că realmente nu mai pot fi văzute în ochi și n-ar merita ceva mai bun decît să ia drumul lăzii de gunoi.

Practică

N-am avut niciodată un obiect de îmbrăcăminte în care să mă fi simțit atît de bine ca în vechea mea jachetă gri de tweed. Avea atîta spațiu de joc la coate, încît îmi permitea orice mișcare, era foarte robustă și aproape că nu se observa cînd se murdărea nițel. M-a slujit cu credință mulți ani.

Acum s-a dus.

Nu pot decît să-i deplîng pierderea. Eram legați unul de altul, eu și draga, vechea mea jachetă gri de tweed. De cîte ori n-am migălit la ea, i-am scurtat puțin mînecile cînd făceau franjuri, am periat-o și i-am cusut pe ascuns nasturii care-i lipseau – și asta numai ca să mi se îngăduie s-o mai port nițel.

Marianne nu putea s-o sufere.

Nu știu de fapt ce avea să-i reproșeze, știu doar că nu uita niciodată să protesteze îndată ce-o îmbrăcam.

― Nu, zău că iar exagerezi! Doar n-ai de gînd să ieși în oraș cu jacheta asta!

― Cum adică? Ce ai împotriva jachetei?

De cîte ori nu mi s-a interzis să părăsesc casa, fiindcă purtam ”zdreanța asta veche”! Și de cîte ori n-am reușit totuși s-o șterg, călcînd pe vîrfuri! S-a întîmplat firește și ca Marianne să izbucnească atît de violent, încît m-am văzut nevoit să capitulez. Atunci mă îmbrăcam cu noua mea jachetă cu țesătura în unghiuri, care-mi ședea de parcă ar fi fost confecționată din placaj. O senzație penibilă!

Îndată ce-mi era în vreun fel cu putință, smulgeam de pe mine jacheta cea nouă și mă îmbrăcam cu buna, vechea jachetă de tweed – și mă simțeam un om nou și mai bun. Minunat, minunat! Eram nedespărțiți, vechea mea jachetă și cu mine.

Păcat însă că mînecile au cedat cu timpul la truda la care le-am supus, coatele s-au găurit. Într-o zi am fost nevoit să caut un croitor să mi-o cîrpească. I-a cusut două petice solide din piele la coate, cam pentru aceeași sumă pe care o plătisem pe jacheta cu țesătura în unghiuri. După această cură de întinerire, vechea mea jachetă a redevenit realmente ca nouă, nici măcar Marianne n-a mai ocărît cînd m-am îmbrăcat iarăși cu ea. Într-o zi însă, cînd am vrut să mă schimb la iuțeală și am deschis garderobul, umerașul era gol.

― Unde mi-e jacheta? am interogat-o pe Marianne.

― Jacheta? a repetat. Aș dori să nu mai vorbești despre ea ca despre o ”jachetă”. Dacă te referi cumva la boarfa aia la care ții atît, atunci află că am dat-o negustorului de zdrențe. Nici nu merita ceva mai bun.

Am zbughit-o pe ușă și am luat-o la fugă pe stradă, reușind să-l prind din urmă pe negustorul de zdrențe cu tricicleta lui.

― La dumneata e jacheta mea? am strigat cu răsuflarea tăiată și am început să scormonesc în maldărul de zdrențe.

― Domol, domnule! Nu atît de furtunos! Tot ce vedeți aici, mi s-a dat pe la case de bunăvoie.

― Ai cinci coroane dacă-mi dai înapoi jacheta.

A fost de folos. Într-o clipă, o aveam în mînă.

― Cinci coroane nu pot primi cu conștiința curată pentru gunoiul acesta, maestre! a protestat omul, întinzînd în același timp mîna să încaseze paralele.

Am pornit-o spre casă.

Din motive necunoscute, Marianne n-a mai schimbat cu mine nici o vorbă în ziua aceea. Am tăiat firele destrămate ce atîrnau la manșetele jachetei, am scuturat-o de praf cu palma și am spălat cîteva pete sub robinetul din baie. Splendidul obiect de îmbrăcăminte era iarăși ca nou. Draga, vechea, credincioasa mea jachetă!

După paisprezece zile a dispărut brusc din nou.

― Unde mi-e jacheta? Am urlat, de s-a putut auzi în toată casa.

În aceeași clipă, privirea mi-a și căzut pe ea: era atîrnată ca sperietoare de păsări deasupra răzorului de căpșuni. Într-o clipă am fost afară, am smuls-o din par, am periat-o de găinaț și de paie și am îmbrăcat-o.

Toată ziua nu i-am adresat Mariannei nici un cuvînt, nu i-am spus nici măcar noapte bună.

Peste cîtva timp s-a întîmplat însă dezastrul. Am deschis garderobul. Umerașul iubitei mele jachete era gol.

― Jacheta mea! am strigat. Cine mi-a șterpelit jacheta?

Nici un cuvînt. Nici un răspuns. Am răscolit toată casa, devenind din ce în ce mai deznădăjduit. În cele din urmă am găsit pe grămada de mraniță o moviliță pe jumătate arsă. Am răscolit-o nițel, mai era puțin jar, și un petic de tweed încă nears mi-a trădat înspăimîntătorul adevăr. Cînd după o clipă am năvălit în bucătărie, am fost la un pas de a-mi ucide nevasta. (Nimeni n-a fost vreodată atît de aproape ca mine de a trimite pe lumea cealaltă un om). Marianne s-a retras îngrozită în cel mai îndepărtat colț al bucătăriei.

― Lasă-mă să-ți explic – s-a jeluit ea – auzi? Îngăduie-mi să-ți explic! N-a fost vina mea. Trebuie să mă asculți!

M-am stăpînit cu greu și am tăcut.

― Am vrut doar s-o aerisesc – a început ea – și am trecut întîmplător pe lîngă grămada de mraniță. Acolo se găsea întîmplător o sticlă mare cu benzină, din nefericire m-am împiedicat și am dat drumul jachetei, care s-a udat toată de benzină… în aceași clipă mi-a căzut scrumul de la țigaretă, benzina a explodat, și biata ta jachetă a fost cuprinsă de flăcări…

― E o minciună gogonată! am urlat. Tu nici nu fumezi.

― Ba da! m-a asigurat. Jacheta puțea atît de îngrozitor, încît a trebuit să-mi aprind o țigară ca să pot suporta duhoarea.

Ar fi trebui s-o sugrum pe Marianne, dar n-am făcut-o. De-atunci au trecut cinci ani. M-am obișnuit să port jacheta cu țesătura în unghiuri. Treptat, treptat a ajuns să-mi fie foarte comodă, se cam destramă pe la manșete, coatele i s-au cam ros, reverele au început să-i atîrne și-i lipsesc cîțiva nasturi. Dacă mă gîndesc bine, e de fapt o jachetă foarte drăguță. Am s-o îmbrac chiar acum. E agățată pe umeraș în garde…

― Marianne! UNDE MI-E JACHETA?

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică