Penicillium Gigantea

de Mihail Grămescu

(Fenomenologia invaziei ecologice)

Pentru că platoul experimental se întindea între coordonate cuprinzînd atît zona de limită cît și zona de sol alpin, specialiștii au semnalat cu entuziasm pe zona de gol, pînă atunci populată doar de exemplarele pipernicite ale florei alpine, apariția arboretului de Penicillium Gigantea. Ar fi trebuit să dea încă de pe atunci de gîndit faptul că specia nu avea nevoie practic de nici un fel de condiții de amenajare pentru a se dezvolta armonios, dar amănuntul a trecut neobservat sau a fost considerat ca neesențial. Ce era cert, era faptul că o floră minoră de micelii, despre care se presupusese pînă atunci că sînt manifestări exclusiv saprofite ori de fermentație, se adaptase perfect la condițiile neprielnice de mediu ale solului și climei unde nici o altă plantă nu se acomoda, promițînd ca, odată cu trecerea timpului, să realizeze prin erodarea rocii un substrat minim de humus necesar culturilor uzuale. Penicillium Gigantea este un miceliat arborescent de talie mare și s-a presupus că predilecția cu care își asumase rolul de „salahor” al regnului, ocupînd doar acele zone inaccesibile pentru celelalte specii, ar fi urmarea unei fotofilii, ce e drept cam stranii pentru miceliate, dar și aceasta, s-a conchis, complet nesemnificativă. Oricum, indiferent de mecanismul intim care determinase apariția fenomenului, noul arbore promitea să aducă servicii inestimabile omului și naturii, putînd fi folosit ca un cuceritor fără periclitate biologică a zonelor deșertice ale planetei: golul alpin și deșerturile alcaline sau de poluare, întrucît nu exista nici un mediu ambiant în stare să descurajeze specia aceasta atît de inofensivă și gingașă.

Arboretul se înfățișează sub forma unor tulpini aeriene peste 30 m înălțime, prezentînd la vîrf inflorescențe de mai mulți metri diametru care cuprind miceliile semincere. Planta are un ciclu biologic anual de dezvoltare, din acest punct de vedere asemănîndu-se foioaselor, cu deosebirea că toamna, după căderea primelor zăpezi, miceliile mature își spulberă germenii de rezistență în mai multe straturi groase de circa 20-25 cm, pe o rază de 5 m împrejurul arborelui, după care arborele continuă să viețuiască, în condiții optime, pînă la cincisprezece-douăzeci de ani, deși de obicei el e podidit de lăstari care îl absorb treptat mult mai repede. La tăiere, trunchiul lăstărește, și practic, specia este indestructibilă. Nimănui totuși nu i-ar fi trecut prin minte să considere specimenul ca primejdios, fiindcă esențiala slăbiciune caracterizînd Penicillium Gigantea era cea fizică, alcătuirea trunchiului nefiind fibroasă ca la speciile tradiționale, ci poroasă, ca a buretelui sau a plutei, în minus avînd o densitate foarte mică și prezentîndu-se la pipăit ca o materie albicioasă cu miros specific, casantă, încît chiar și un copil de cinci ani nu avea nevoie de prea mult efort pentru a transforma, cu un briceag, în cîteva ore, un reprezentant matur al speciei într-o movilă de chibrite.

Se experimentase fertilitatea rămășițelor și se constatase că acestea reprezentau un mediu optim de cultură. Unicul inconvenient al lemnului era lipsa de valoare a acestuia, complet neutilizabil pentru foc din cauza umidității excesive și a valorii calorice reduse, nici pentru lucru nefiind bun din cauza fragilității. Era o carne brînzoasă, necomestibilă dar nu otrăvitoare, ușor macerabilă.

Ipoteza fotofiliei a căzut odată cu experimentul ce constata că nici măcar întunericul deplin nu împiedica, în cazul fluctuațiilor de 20-30 grade Celsius ale temperaturii (chiar mult sub 0 grade C), încolțirea sporilor. Chiar și în condițiile nopții de șase luni de la Pol, Penicillium Gigantea izbucnea în păduri de 30 m înălțime imediat după încălzirile sporadice, fapt care a dat speranțe eschimoșilor într-o îmbunătățire a condițiilor de iernat, desimea pădurilor împiedicînd vîntul să-și desfășoare furia caracteristică, așa încît iernile au devenit mai suportabile prin răspîndirea sporilor de P. Gigantea.

Semnalul de alarmă al caracterului de invazie a fost tras abia după peste șaizeci de ani de răspîndire sistematică pe toate terenurile impracticabile. Ostilitatea s-a făcut remarcată pentru prima oară odată cu următoarea evidență: era adevărat că planta producea un humus bogat și că nu afecta cu nimic reprezentanții maturi ai celorlalte specii și că era ușor de îndepărtat fizic, cum tot atît de adevărată era și viteza fantastică de înmulțire cu care nu puteau concura nici una dintre speciile tradiționale, cum adevărat era și că nu putea fi oprită, ca specie, din evoluție, așa încît, prin excesiva ei înmulțire, neîngrădibilă de nimic, devenea o primejdie pentru sistemul ecologic global. S-au descoperit cu această ocazie puternice oscilații ciclice cu o frecvență de 24h a variațiilor echilibrului O2 și C în atmosferă, căci planta, ducînd viață nocturnă, consuma în cursul zilei cantități mari de oxigen în reacțiile de oxido-reducere care eliberau carbonul pe care îl prelua în ciclul nocturn fixînd-ul în materia organică și eliberînd cu această ocazie oxigen și apă. Corelate de acest fenomen, fluctuațiile temperaturii ajungeau pînă la 30 grade C, stimulînd încolțirea sporilor.

Atunci s-a pus pentru prima oară problema că poate se cam exagerează cu încurajarea acestor culturi. Speciile tradiționale erau pur și simplu asfixiate, și pînă la 10-15 km în preajma pădurilor de Gigantea oamenii erau nevoiți să-și facă în cursul dimineții provizii de aer respirabil, pentru seară, cînd concentrația oxidului de carbon făcea aerul otrăvitor. Caracterul de invazie s-a făcut și mai simțit după ce specialiștii au dat publicității o serie de informații scăpate cenzurii, din care reieșea clar că în afară de mijlocul de exterminare fizică nu exista nici un fel de a lupta cu Gigantea, iar acesta era practic fără speranțe în actuala situație de răspîndire a speciei, cînd factorul de contaminare tindea către 100%, sporii de Gigantea fiind răspîndiți pe toată suprafața planetei, diseminînd în celelalte specii, iar tăierea actualilor reprezentanți ar fi sporit numărul lor la valori inapreciabile din cauza răspîndirii sporilor. Pe de altă parte, tăierea P. Gigantea reprezenta și ea un mare risc fiindcă era de așteptat ca nu peste tot tăierea să poată fi făcută în condiții perfect controlate, ceea ce lăsa posibilitatea refacerii arboretului prin lăstărire. Iarăși măsuri de extirpare a invaziei prin agresiuni chimice nu se puteau lua, întrucît Gigantea era cea mai modestă și mai rezistentă specie dintre toate. Așa s-a confirmat încă o dată teza că legea fundamentală a invaziei este aceea că specia cea mai primejdioasă nu este cea ai cărei reprezentanți au cea mai mare disponibilitate individuală ca posesori ai celor mai multe calități proprii, ci specia capabilă, cu sau fără alte performanțe, să se adapteze la cele mai modeste condiții de mediu ca specie, că nu virtuțile fizice sînt importante în lupta pentru existență, ci cele socio-chimice, că nu răzbește cel mai dotat, ci cel mai simplu. Penicillium Gigantea cucerise întreaga biosferă fără tam-tam, cu blîndețe și modestie, și acum amenința să sufoce, cu pacifism și fără nici o răutate, toate celelalte specii care era evident că nu puteau face față la condițiile de mediu pe care Gigantea le instaura fără agresiune, prin simplă ocupare de spațiu biotic.

Așa a început declinul. S-au făcut multe propuneri, dar singura practică, printre cele dezbătute, de la mobilizarea în activitatea de extirpare a întregii populații la acțiunea de extirpare a Giganteei prin plivire și pînă la ideea de a păstra cîte un germen din toate plantele utile, cîte un exemplar din toate animalele, după care să se treacă la o purificare radicală prin pirofugare a întregii planete, deci singura propunere practică s-a vădit aceea de a folosi calote din folii de plastic lansate peste pădurile de Giganteea, calote menite să împiedice răspîndirea sporilor în restul lumii. A fost o încercare unică și dramatică. Închiși într-un spațiu limitat, arborii de Gigantea au transformat întregul material pe care-l aveau la dispoziție în formele de rezistență ale sporilor și atunci cînd, după cîțiva ani, mantaua de plastic erodată s-a sfîșiat în cîteva locuri, tone de spori virulentizați au potopit planeta, purtați de vînt și de apă, într-o teribilă invazie.

Acesta ar putea fi considerat finalul istoricului Penicilliumului Gigantea. Dacă ar mai fi să adăugăm ceva, ar fi doar faptul că rezervațiile de viață care apără la ora actuală restul speciilor tradiționale au fost construite în grabă și fără prea mare temeinicie. Cupolele de sticlă ale serelor sînt prost concepute și se sparg adesea, permițînd pătrunderea sporilor în din ce în ce mai multe zone ocrotite. Ultimele experiențe genetice promit crearea de hibrizi stabili de Gigantea cu ciclu lung de evoluție, care să ia treptat locul actualei specii, după care să poată fi exterminați.

Consiliul nostru ecologic propune însă o soluție pe care o vom prezenta în încheiere. Principalul defect al speciilor numite tradiționale este slaba lor răspîndire și ocupare a mediului biologic, fenomen ce permite strecurarea în largile ochiuri dintre indivizi a sporilor pașnici de P. Gigantea. Va trebui, credem noi, din acest motiv, să suportăm o densitate mai mare, care va reduce spațiul vital al P. Gigantea. Mai există unii care obiectează la aceasta că nu se rezolvă criza ecologică prin care trece planeta, și că planul nostru, odată pus în aplicare, nu va reuși decît să mărească mizeria, deja enormă, a speciilor protejate, din sere. Respingem o asemenea ipoteză. Va trebui să învățăm de la P. Gigantea ceea ce ne-a învățat tradiția de miliarde de ani a vieții de pînă acum pe planetă: speciile care nu vor fi capabile să învețe această lecție ecologică au să dispară în lupta pentru existență, nemiloasă tocmai prin blîndețea, fragilitatea și modestia dușmanului ecologic.1

1. Acest proiect a fost pînă la urmă respins. Fenomenul care a pus capăt disputelor stîrnite a fost descoperirea unei metode ieftine și igienice de consumare a Penicilliumului Gigantea prin saramurare. Astăzi, Gigantea reprezintă principala și inepuizabila sursă de hrană a omenirii.

mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu