Tic-tac
TAC.
Își blestemă zilele pe care le trăise și le mai avea de trăit (trăit? zile?), și ideea nefericită de a juca triliard cu prietenii. Bine, de fapt, ”triliard” se chema acum jocul - după ce pierduse de atîtea ori, încît nu-și mai aducea aminte de la ce cont plecase; iar prieteni se numeau toți, dar toți voiau să te înfunde, să te facă să pierzi. Să-ți pierzi o dimensiune adică, așa cum pățise el. Trila se dusese dracului într-o gaură, poate aceeași prin care căzuse și el... Pentru ceilalți nu era nici o pagubă, și așa în ”3 dimensiuni” erau prea mulți jucători. Probabil că aplaudaseră sau rîseseră atunci cînd el se evaporase din spațiul salonului! Dar asta era regula jocului. Obligatoriu, în fiecare partidă cineva trebuia să piardă și să iasă afară din joc. Adică să piardă o dimensiune și să se aneanantizeze. Iar altcineva cîștiga o dimensiune sau o re-cîștiga.
Devenise acum un soi de desen animat și se afla la o masă bidimensională acoperită cu postav verde, la care juca biliard.
― Joci? îl întrebă alt ghinionist, de pe partea stîngă a foii pe care erau desenați amîndoi.
Trebuia să joace, era singura șansă în acest supercazino blestemat, de a-și re-cîștiga cea de-a treia dimensiune. Și pe urmă...
Își aduse aminte de lumile mai bune în care trăise și de prietenii pe care doar o șansă la o sută de milioane i-ar mai putea scoate în calea lui. Cu cît locul în care stai are mai multe dimensiuni, cu atît ideea de libertate devine mai tangibilă. Nici nu știți ce fain este să faci dragoste cînd ești într-a noua dimensiune!
Așezară bilele (adică cerculețele) pe suprafața verde și îl lăsară pe el să lovească primul. Calculă în minte unghiurile de ricoșare. Strînse între degete vergeaua de lemn.
TAC.
Lumea se împrăștie o dată cu bilele pe postavul verde și prin gaură căzu doar el, atrofiindu-și încă o dimensiune! Era acum doar un segment, jucînd într-o dreaptă un joc ce se chema miliard folosind niște puncte numite mile.
― Joci? îi bolborosi un alt paria al societății, care ajunsese în aceeași linie și pe care îl vedea, îl auzea și îl înțelegea din ce în ce mai anevoios.
Își șterse cu dosul palmei monodimensionale broboanele de sudoare monodimensionale de pe fruntea monodimensională și puse mîna pe tac.
Era la capătul jocului.
Avea, într-acest joc, două posibilități:
1) Dacă va lovi bine, va re-cîștiga o dimensiune și va continua să respire, să existe și să spere... Timpul va continua să curgă, normal ori... invers. În orice caz, va avea șansa de a-și putea redobîndi dimensiunile pierdute, una cîte una...
2) Dacă va lovi prost, va pierde și ultima dimensiune ce-i mai rămăsese și se va închide într-o clipă, într-un punct etern (singur doar cu timpul). Un punct doar, un loc ca și inexistent, în care nu va face nimic, niciodată. Și pentru totdeauna. Un punct mort, la capătul dimensiunilor și dincolo de marginile timpului închircit. Un punct în care nu va mai juca nimic, cu nimeni, pentru că nu va mai avea nici o miză de pierdut, pentru că nu va mai avea nimic, în general, pentru că nu va mai fi nimic. Pentru că, de fapt, nu va mai fi.
Să joci nimic.
Își privi, ca pe un talisman, ceasul.
Frecă vîrful de lemn cu cretă. Închise ochii, se relaxă și încercă să-și închipuie mersul milelor pe linia de postav verde. Aparent, nimic mai simplu decît să faci un punct să culiseze pe o dreaptă, pînă la ciocnirea cu un alt punct.
Un punct. Acum.
TAC.
Tic.
- tac - tic - tac - tic - tac - tic - tac - tic - tac...
mai multă Proză fantastică de Lucian Merișca
