Programul de dresură

de Valentin Silvestru

Circul anunță în tot orașul, prin toate mijloacele, că prezintă un program nou de ”Dresură completă, senzațională, cu numere surpriză”, dintre care unele ”pentru prima oară în lume”. Atunci, odinioară, publicul setos de surprize și premiere mondiale, năvăli buluc și reprezentația de gală trebui să întîrzie cu un sfert de oră, pentru ca slujitorii găitănați să poată pune taburete, scaune pliante și chiar lădițe între șirurile de bănci la dispoziția celor ce rămăseseră în picioare.

Nu avu loc tradiționala defilare a acrobaților, jonglerilor, clovnilor, călăreților; după sunetul de bronz al gongului, luminile trecură într-un mov ciudat, muzica îngînă încetișor o melodie tărăgănată și, deodată, fără să se observe de unde și cum, apăru, drept în mijlocul arenei, dresorul. Era voinic, înalt, cu capul ras, îmbrăcat numai cu pantaloni albi; pe piept și pe brațe purta fîșii de piele.

― Onorat public – zise, cu o voce puternică, bine timbrată – vă voi prezenta un program complet de dresuri, absolut original. E vorba de aplicarea teoriei mele, sprijinită de mulți savanți de renume, că orice vietate poate fi dresată exemplar și în orice direcție dorim. Aș fi început cu ființe microscopice, dar pentru aceasta era nevoie de un microscop uriaș la care să poată privi o mie de oameni în același timp. Nu dispunem deocamdată de aparatură, așa că vom debuta cu o dresură de albine, unică în lume. În fruntea roiului se va afla chiar regina-matcă.

Pocni din degete, lumina deveni albă, ca o emulsie lăptoasă și în aer se ivi, într-adevăr, un roi de albine. Cîtva timp zburară cam împrăștiat, dar cînd orchestra atacă valsul ”Ziare de dimineață”, micuțele zburătoare se rînduiră pe cîteva șiruri impecabile, într-un paralelogram perfect și la semnul din deget – un deget bizar de lung și subțire – al dresorului, care stătea nemișcat, începură să valseze în aer de mai mare dragul. Publicul aplaudă încîntat. Albinele formară apoi un triunghi echilateral, un romb și chiar o sferă, ceea ce le aduse sincere ovații. De sus sosi încetișor un stup auriu și cum încetă muzica, intrară toate, brusc în el, de parcă ar fi fost aspirate cu o pompă pneumatică.

― Extraordinar! murmură profesorul de științe naturale, care era și președintele apicultorilor.

― Poate că sînt false! se arătă, neîncrezătoare, soția sa, casnică.

― Cum false?

― Adică de tablă și pictate.

Profesorul o privi ca pe o extraterestră, își frecă înciudat nasul și întoarse capul spre omizile flocoase care executau acum salturi mortale la trapez, pe o măsuță rotativă, scăldată într-o lumină portocalie. Lucrau fără greș, în timp ce dresorul privea undeva, departe, ca și cum nu le-ar fi dat nici o atenție.

Curca voluminosă ce sărea șotron, în dreptunghiuri desenate cu catran pe o tăblie azurie, provocă mare haz și se bucură de apreciere. Porcul mistreț, care vîsli, cîrmind și luntrea, cu îndemînare, în sunetele dulci ale ”Barcarolei” lui Offenbach, avu însă un succes ceva mai redus, poate și din cauza scenografiei; aceasta împopoțonase scroafa, pasageră în ambarcațiune, cu o pălărie de pai și felurite panglicuțe, ceea ce era de un efect grotesc. În schimb, elefantul de mare, care dădea restul exact, în monedă divizionară, la indiferent ce bancnotă, fu aplaudat delirant, cu atît mai mult cu cît fenomenul era rarisim în viața de toate zilele.

Mai trecură prin arenă, într-un ritm susținut, cu numere scurte, cele mai iscusit compuse, unele chiar spirituale, o familie de pume ridicătoare de haltere în stilul smuls, doi bivoli care băteau step, un cor de condori uriași intonînd – sigur, fără să respecte cu precizie diezii ori fortissimele, dar, în general, satisfăcător – un cîntec la modă, o balenă care nu avea nevoie de apă și-l înghiți pe dresor, pentru a-l repune, apoi, binișor, în arenă.

Înainte de fiecare dresură, autorul ei făcea un scurt expozeu, descriind, evident sumar, și unele din metode. La un moment dat, cineva îl interpelă din public: ”Nu e pe bază hipnotică?” Personajul răspunse prompt și sigur pe el: ”Nu, totul e științific”, și cel ce întrerupsese renunță la ipoteza sa, cu atît mai mult cu cît, în cursul scurtului dialog, unul din bivolii ce așteptau să-și execute dansul lor sacadat se rostogoli mînios, spre marginea arenei și mugi atît de scandalizat, încît spectatorul nu putu să nu izbucnească în hohote, laolaltă cu toată lumea.

Dresura gorilei era de-a dreptul impresionantă și unii considerară că aceasta ar fi culminația programului. Ea execută, la început, o tumbă nesemnificativă și cîteva bezele cam insipide, dar cînd luă chitara electrică și începu să zbîrnîie un rock turbat, lăsă lumea cu gura căscată. Boxă apoi cu propria-i umbră, își aprinse o pipă cu chibrituri din plic, doborî nouă popice dintr-o singură bilă și termină în modul cel mai neașteptat cu putință: îi strînse mîna dresorului și se așeză dezinvoltă pe fotoliul central din loja oficială, făcîndu-i semn, cordial, să continue programul.

Toți o priveau cum stă picior peste picior, dar trompetele sunară mai tare ca pînă atunci, luminile se stinseră – rămaseră numai beculețele roșii de la ieșire – și din întuneric se auzi vocea dresorului:

― Și acum, încununarea muncii mele de o viață întreagă, ultimul număr al serii.

Orchestra scoase un țipăt prelung, reflectoarele izbucniră toate, orbitoare. În mijlocul arenei se afla un om. Era gol, doar cu un șorțuleț de pînză în față și cu un lănțug, atîrnînd de încheietura mîinii stîngi.

În circ fu, o clipă, tăcere mormîntală, apoi izbucniră vociferări, zgomote confuze, protest, rîsete, strigăte, fluierături, un vacarm neliniștitor. Dresorul aștepta, statuar: omul, bine pieptănat, ras, cu o față imobilă, stătea și el nemișcat.

Spectatorii n-avură încotro; se liniștiră treptat – curiozitatea era prea mare – și se așezară. Cînd nu se mai auzi nici o șoaptă, dresorul rosti grav:

― Această dresură unică este irepetabilă, de aceea vă rog, respectuos, să-i acordați întreaga dumneavoastră atenție. Vă asigur că nu veți avea ce regreta.

Și ridică degetul bizar de lung și subțire. Omul își începu programul său uluitor. Se spălă. Se șterse cu un prosop. Se îmbrăcă în haine asemănătoare cu ale multor spectatori. Mimă pornirea pe un drum nevăzut. Se așeză la o masă imaginară. Începu să lucreze ceva – nu se înțelegea prea bine ce. Vorbi la telefon. Mîncă. Se culcă. Sărută o femeie. Ridică în brațe un copil. Se gîrbovi. Își puse ochelari. Se întinse. Și, la un moment dat, muri. Pur și simplu muri. Dresorul făcu un semn spre culise. Veniră patru slujitori în livrele, cu un coșciug verde tapisat, îl puseră binișor înăuntru pe defunct și ieșiră încet, în timp ce orchestra intona – firește pe măsura posibilităților ei, totuși restrînse – un cîntec sobru.

Publicul rămase înlemnit. Dresorul se înclină și dispăru tot atît de brusc cum venise. În megafon se auzi o voce necunoscută: ”Spectacolul s-a terminat, vă mulțumim, vizitarea menajeriei, aflată în dreapta, e liberă, sînteți rugați să nu oferiți flori fiarelor.”

De-abia după acest anunț se iscă o zarvă infernală și se porniră niște huiduieli cum nu se mai auziseră vreodată sub cupola circului. Uitaseră tot ce-i amuzase și-i incitase, numărul îi revoltase la culme.

Orchestranții părăsiră platforma de deasupra intrării, luminile se stinseră, aproape toate, astfel că și cei mai turbulenți spectatori fură nevoiți să iasă.

Curios, nimeni nu ținu să viziteze menajeria – poate și fiindcă era tîrziu, spre miezul nopții, dar și din cauza ultimii surprize a direcțiunii: la intrarea îngustă și neagră deasupra căreia scria ”Menajerie” stătea, ca un ghid bătrîn și conștiincios, un lup, un lup uriaș și sur, zîmbind agreabil – mă rog, cît poate zîmbi de agreabi un lup – arătînd cu o labă spre tăblița de pe piept: ”Intrați fără teamă, vă voi conduce chiar eu. Timp de vizitare, nelimitat.”

mai multă Proză satirică de Valentin Silvestru