După amiaza unui scaun

de Valentin Silvestru

Omul salută cuviincios, se așeză, puse alături de scaun servieta, umbrela și pălăria, și-și șterse ochelarii cu un fragment de piele de căprioară. Funcționarul ascuți creionul, suflă praful de grafit de pe coală, netezi hîrtia și-i ceru celuilalt numele, prenumele, locul și data nașterii, profesia. Scria răspunsurile cu majuscule.

— Sexul?

— Sînt bărbat, spuse solicitantul.

— Aveți boli cronice?

— Nu.

— Ereditare?

— Nu.

— Soția e încadrată?

— Da.

— Ați călătorit peste hotare?

— Da.

— Cunoașteți limbi străine?

— Da.

— Indicați limba și la fiecare dacă o stăpîniți bine, foarte bine sau aproximativ.

— Franceza. Bine. Engleza. Aproximativ. Barbara. Foarte bine. Karamoja. Bine. Kundu. Bine.

— Ce limbi sunt acestea? întrebă funcționarul.

— Dialecte africane. Am lucrat în Tombuctu, în Uganda, în Togo.

— Ați avut delegație?

— Da.

— Ați vizat-o în toate localitățile pe unde ați trecut?

— Da. Cu excepția Camerunului, unde mi-a fost mîncată. De maimuțe. Într-o noapte, mi-au mîncat toate hîrtiile din cort.

— Aveați și documente secrete?

— Nu.

— Ce funcții ați îndeplinit în străinătate?

— Am cercetat structura scoarței. Căutam tantaliți. Dar am găsit mai ales minereuri lampritice.

— Nu intrăm în amănunte. Precizați dacă ați realizat cîștiguri în afara retribuției fixe. Ați fost plătit în acord?

— Mi-au dat, într-adevăr, cîteva pietre prețioase, un crisoberil, două lapislazuli…

— Se scrie cu y grec?

— Nu, cu i simplu… Apoi cîteva discuri cu muzică de Papa Inocențiu al șaselea și de Maria Tereza, și un pui de kimbili, un fel de cameleon cu blană, de mărimea unei coacăze.

— Aveți acte justificative pentru toate?

— Desigur.

— Cu menționarea expresă a valorii?

— Desigur. Lapislazuli a fost evaluat la 15 vriți, discurile la patruzeci de sticle de bere, animalul la opt marafeți și douăzeci și patru de țumburuci.

— Ați adus și obiecte care trebuiesc dezinfectate?

— Da. O pirogă. I s-au și făcut însă cîteva injecții antirabice. Nu mai prezintă nici un pericol.

Funcționarul ascuți din nou creionul, tuși și înghiți o vitamina C.

— Sînt puțin răcit, explică.

Omul dădu din cap înțelegător. Se însera.

— Ce dansuri cunoașteți?

— Dansuri? întrebă celălalt. A, da. Lacul lebedelor.

— Parcă e și o piesă de teatru cu acest nume, nu?

— Cred că faceți confuzie cu un munte din lanțul Butazolidinic.

— Se poate. Scuzați. Aveți rude peste hotare?

— Nu știu dacă le pot numi chiar rude.

— Numiți-le.

— Posed două soții malgașe și cîțiva copii pigmei pe cursul superior al Zambezi-ului.

— Nu puteți preciza numărul lor?

— Între 5 și 11.

— Cam vag. Să știți că eu trec exact ceea ce declarați.

— Vă rog stăruitor.

— Ce înțelegeți prin cursul superior? Au absolvit facultăți în acel loc geografic?

— Da.

— Precizați.

— Nu precizez.

— Mă rog.

Îi arătă hîrtia și-i indică un chenar dreptunghiular. Celălalt își ridică ochelarii pe frunte și apropie coala de ochi.

— Ultima rubrică, îi arătă funcționarul, cere să răspundeți la orice întrebare care nu v-a fost pusă, dar pe care dumneavoastră o socotiți necesară. Astfel că aici puteți scrie chiar cu mîna proprie, însă cu majuscule și nu prea apăsat, pentru ca la nevoie să putem șterge totul.

— La care nevoie?

— La o nevoie care s-ar putea ivi.

— De unde să se iveasacă?

— Dintr-un complex de împrejurări.

— Bine, rosti omul, după ce se gîndi o clipă. Și scrise: ”La întrebarea care ar fi trebuit să mi se pună: de ce am răspuns la toate aceste întrebări, răspund cu întrebarea: de ce mi s-au pus toate aceste întrebări?”

— Semnați, zise funcționarul. Cu stiloul. Mulțumesc.

— Asta-i tot?

— Nu. Aveți buletinul de identitate?

— Da.

— Vreți să mi-l arătați?

— Poftim.

— Da. E corect. Aveți și vreun act din care să rezulte că e buletinul dv.?

— Nu. Dar are fotografie.

— A, asta poate fi trucată.

— Și dumneavoastră puteți fi trucat, sublinie omul, cu răceală.

Funcționarul tăcu și-i înapoie buletinul. Puse hîrtiile în sertar, încuie, băgă cheia într-un fichet, încuie, scoase cheia și și-o atîrnă de gît, ca pe un medalion.

— Numirea dumneavoastră, spuse, a fost semnată azi dimineață. Vă veți prezenta mîine, la ora 6, în Piața Unirii, la magazinul de legume și fructe numărul 201. Veți lua în primire morcovii. O lună de zile sunteți în stagiu de probă. În cazul cînd corespundeți din punct de vedere profesional și moral, iar șeful de unitate vă face referat favorabil, veți fi încadrat la categoria optsprezece, cu o indemnizație pentru muncă de noapte și un procent aditiv pentru perioada de iarnă.

Se ridică și-i strînse mîna:

— Vă urez succes.

— Mulțumesc, spuse omul, luîndu-și servieta, umbrela și pălăria.

— Pot să vă pun o întrebare particulară? se interesă politicos funcționarul.

— Evident.

— De ce ați ales tocmai întreprinderea noastră?

— E simpu. Fiindcă sînt schizofrenic.

— Vedeți, filozofă funcționarul, așa se întîmplă totdeauna cînd nu-ți termini studiile la vreme.

Și-i deschise îndatoritor ușa.

mai multă Proză satirică de Valentin Silvestru