O contribuție valoroasă : recenzie

de Radu Enescu

Să mi se ierte titlul de o platitudine asemenea celor din fruntea articolelor de critică literară. Mai ales că obiectul în cauză încălzește sufletele, topește mințile, și vai!, poate adormi și vigilența. Vreau însă să restaurez la dreapta ei valoare o carte apărută de peste un veac. Nu de beletristică. De astea avem și noi, românii, iar subit îmi vin în minte epigramele lui Păstorel și Amintiri, Vinurile mele de Iancu Brezeanu, indimenticabilul Cetățean turmenat, carte reedită, cu adăugiri și o postfață aproape cît textul propriu-zis, de poetul Al. Andrițoiu, președintele Ligii intercontinentale pentru temperanță. E vorba de o carte de filozofie pe care vreau s-o recenzez: Prolegomene la o introducere fundamentală în ontologia oenologică despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente de a nu bea apă. După titlul rebarbativ se vede că autorul e un neamț catedratic, sistematic și axiomatic. Numele lui: Alexius von Glassmann, autor în orele libere de săltărețe versuri strînse în volumele GOLDTÜREN, EBENMASS, SEHNSUCHTSGIPFEL etc. Culmea că severul doctor teutonic e originar din țara noastră, de prin părțile Vașcăului, dar încă pe vremea dacilor, cînd Deceneu s-a pornit să stîrpească vița de vie, antenații lui au emigrat în Bavaria. Cel puțin, și-or fi zis ei, acolo se mai găsește o bere!

Acest grav prusac a scris de fapt un exhaustiv compendiu de filozofie, care tratează relația dintre semnificat (vinul) și semnificant (adică subiectul cuprins de o existențială sete de a-l îngurgita). În gnoseologie, Glassmann operează o adevărată revoluție copernicană, mai dihai decît Kant. Pînă la el filozofii ba socoteau rațiunea unicul mijloc de cunoaștere, ba exaltau primatul intuiției, ambele capabile să ne revele adevărul. Neamțul zise: nein! Preluînd deviza scolasticilor benedictini, in vino veritas, îi conferă noi valențe cognitive și rostește: adevărul suprem îl putem afla doar transpunîndu-ne în starea de euforie bahică! De unde implicațiile morale ale doctrinei epistemologice rezumate în cîntecul de lume: ”Bea, bea, nu te lăsa, uită că viața e grea, et caetera!” Dar Glassmann construiește și o ingenioasă ipoteză cosmologică. Se știe cum vedeau presocraticii principiul primordial din care s-a născut universul: ba în apă, ba în foc, ba în aer, ba în pămînt; iar Empedocle le-a încurcat amestecîndu-le pe toate ca într-o drogherie ateniană devastată. Neamțul nostru, mai isteț, a demostrat eclatant că vinul stă la originea tuturor lucrurilor. Lichid e, poți să-l fierbi (nu tot, că nu mai rămîne nimic de băut), trece în stare de agregare gazoasă, dacă tragi prea mult la măsea îți iese foc pe urechi, iar dacă nu-l consumi homeopatic, ci la modul angrosist, cu stacana, în humă te preschimbi, că vorba lui Anton Pann: ”Beția o vindecă sapa și lopata”.

Glassmann a aplicat concepția sa panviticolă în varii domenii. În istoria religiilor specialiștii împărțeau credințele în mono- și politeiste. Neamțul a statuat o nouă clasificare, mult mai judicioasă: religii care recomandă vinul, nu doar în scopuri sacramentale, și religii care profesează abstinența totală, de îi obligă pe credincioși să bea pe furiș. Delimitarea e tranșantă: monoteist obstinat să fii, după cinci clondire de Odobești, via Surcele, devii automat politeist, de începi să vezi întreg Olimpul! În filozofia dreptului neamțul a raționat cam așa: dacă vinul e oglinda sufletului, cum plastic zicea Eschil, dacă, după ce ai turnat în tine licori nenumărate, spui musai doar adevărul, atunci să se introducă în justiție obligativitatea de a se îmbăta martorii înainte de proces. Ideea a fost experimentată într-un orășel renan cu rezultate excelente: tribunalul se metamorfozase într-un conclav voios de universală înfrățire între criminalii sangvinari și magistrații inflexibili care dansau unul atîrnat de gîtul altuia polca sau ländlere, zglobii și atotiertători. S-ar fi pupat și ei în piața Independinți, dar în acea epocă micul ducat era ocupat de cocoșul galic, așa că pupat - da, dar independență - ba!

Dar ce să mai vorbim de psihologie! Pornind de la Kraetschmer, cu biotipologia lui, Glassmann a demonstrat că există trei tipuri de băutori: cel jovial și exuberant (picnic), cel plîngăreț și sentimental (astenic) și cel agresiv, care devastează localul cu veselă cu tot (atletic). Mai mult, neamțul a dovedit că întreaga istorie a prozei mondiale ar deveni de o fadoare insuportabilă dacă din toate textele ar fi extirpate cuvintele vin, bere, băutură spirtoasă etc. și înlocuite cu lapte bătut! Păi, ce ar deveni Frații Karamazov sau Aventurile Clubului Pickwick dacă eroii din aceste capodopere s-ar transforma în antialcoolici învederați? Succedanee de meprobamat poate, că și așa lipsește din... restaurante, nu artă majoră! Ca să nu mai vorbim de folclorul popoarelor care ar fi total văduvit dacă ar lipsi spirtoasele. Și ce legende minunate nu sînt în cartea recenzată. De pildă, cea medievală a Sfîntului Alexe, care nu-și găsea astîmpărul și-și pierdea aura sfințeniei cînd nu se cumineca vîrtos cu sîngele Domnului. Și cînd era deplin cuminecat, aura pierdută, care alerga buimacă după el prin urbe, i se așeza sonor și etanș pe creștet. Iar sfîntul devenea blînd ca un pui de turturică.

Totuși, am obiecta autorului că a ignorat raportul între alcool și alchimie, deși ambele vocabule din araba veche se trag. Această lipsă caută însă a o suplini Fănuș Neagu, care, cu zarzăre, flori de cireș înflorit și descîntece, încearcă să transforme apa în vin. Că operația inversă, transmutația alchimică a vinului în apă, a fost demult descoperită și brevetată de niște vrednici lucrători la Vinalcoolul din Brăila!

mai multă Proză satirică de Radu Enescu