Canibalul pocăit

de Giovanni Papini

Dakar, 28 ianuarie

Bătrînul Nsumbu, pe care l-am luat ca să-mi țină de urît, e prea melancolic. Nu credeam că un negru s-ar putea lăsa învins de remușcări pînă la acest punct. Atît de mult se căiește, că a devenit nesuferit.

Nsumbu are șaptezeci și cinci de ani și a crescut în vremea în care în tribul său înflorea încă, fără scrupule sau restricții, obiceiul, cu faimă rea, a antropofagiei. Patruzeci de ani în șir, Nsumbu a mîncat de toate și, cît se poate de des, carne omenească, albă sau neagră, indiferent.

Dar, la sfîrșitul secolului trecut, satele care țineau de tribul său au fost cuprinse într-una din noile colonii europene și canibalismul a fost reprimat crunt: cei care erau suspectați de a fi ucis, au fost uciși. Cadavre erau ca și înainte, dar n-a mai fost posibil să se hrănească nimeni cu ele.

În această epocă de reacțiune, Nsumbu n-a făcut nimic. Străinii îi luaseră de la masă cea mai bună hrană. Nsumbu deveni trist, dar, de frică, nu voi să recurgă la fraudă, ca să-și procure, în ciuda legilor, hrana sa preferată. Acestei precauții îi datorește el faptul că e încă viu și aproape celebru în acest colț al Africii, ca unul din veteranii antropofagiei. Străinii care trec pe acolo îl pun să povestească și-i dau ceva bani.

Mă gîndii să-l iau cu mine, pentru a găsi, în momentele de plictiseală, o conversație mai puțin anostă ca de obicei. Oamenii care vorbesc mereu de tablouri, de baluri, de binefaceri sau de probleme industriale, mi-au devenit nesuferiți. Un om care a devorat, în patruzeci de ani de canibalism, cel puțin trei sute de semeni, ar fi trebuit să aibă o conversație infinit mai ”apetisantă” decît un clergyman, un boss sau un estet. Dar a fost o dezamăgire.

Pentru mine, care în general îi detest pe oameni, chiar aspectul unui canibal e reconfortant. Uitîndu-mă la Nsumbu, mă gîndesc cu sadică satisfacție că acea burtă încrețită de bătrîn fusese mormîntul unei falange de oameni egală în număr cu a eroilor de la Thermopile. Dacă fiecare din noi, în cursul vieții sale, ar consuma un număr egal de semeni, teoriile lui Malthus ar fi combătute din punct de vedere economic și practic. Trei sute de oameni reprezintă, oricum, mai bine de două sute de chintale de carne sănătoasă și gustoasă.

Nsumbu n-avea nimic de zis împotriva calității omului ca hrană.

— Nu toți oamenii, îmi spunea el, sînt la fel de digestibili, dar gustul lor e totdeauna plăcut și delicat. Putem să ne lăudăm că printre alte superiorități ale speciei umane, carnea noastră e mai bună decît a tuturor animalelor și, de asemenea, orice s-ar zice, mai hrănitoare. După ce făcusem un prînz bun dintr-un dușman fript, puteam să postesc, chiar lucrînd, cîteva zile. Sînt unii care preferă femeile, alții copiii. Cît despre mine, am apreciat totdeauna oamenii bine făcuți și mi-a mers excelent. Mîncînd un animal, după cum știți, dobîndești și calitățile lui. Ca să devii curajos, trebuie să mănînci inimi de lei; ca să fii șiret, să mănînci creieri de vulpe. Hrănindu-mă cu oameni maturi, am cîștigat forță și înțelepciune și-am putut trăi pînă la această vîrstă.

Dar, pînă la urmă, carnea omenească te plictisește. Bunătatea ei te dezgustă de orice altă carne, dar pe urmă devine, la rîndul ei, dezgustătoare. Mereu acel gust dulceag, acele limbi care seamănă mereu cu ale noastre, acele mîini care adeseori ne-au mîngîiat, acele inimi pe care le-am simțit bătînd!

Și pe urmă, mai e și pericolul sufletelor. Mîncînd atîția oameni, vreun suflet sfîrșește prin a se instala în noi și atunci se răzbună. Eu am impresia că am în mine, acum, patru sau cinci care mă chinuiesc: cînd unul, cînd altul și cîteodată toate împreună. Cel mai puternic este, cred, sufletul unui alb milostiv, care m-a torturat mulți ani în sir cu ispitele credinței. Și acum, cînd sînt bătrîn, tocmai acel suflet a pus stăpînire pe mine. Nu pot sa-mi amintesc fără greață de veselele banchete victorioase, cînd în tinerețea mea tribul făcuse o vînătoare bună și erau în sat prăzi vii, ca să te saturi pentru o săptămînă. În schimb, îmi vin în minte, cu remușcări care ard, unele figuri disperate de victime care așteptau moartea, legate în coliba sacrificiului, în mijlocul urletelor noastre flămînde. Misionarii au dreptate: e un păcat să-i mănînci pe semenii tăi, care au un suflet ca și noi. Carnea omenească e cea mai gustoasă din mîncăruri, dar tocmai de aceasta ai mai mult merit cînd te lipsești de ea. Vouă celor albi, care vă abțineți, Stăpînul Cerului v-a dat ca o răsplată stăpînirea întregului pămînt.

Mă tem că Nsumbu a dat în mintea copiilor, din cauza vîrstei. Spre marea mirare a bucătarului meu, nu mănîncă decît legume și fructe. Civilizația l-a stricat: l-a făcut să devină uman și vegetarian. Cred că voi fi silit să-l concediez, în cel dintîi port în care vom face escală.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog