Versuri
de Emil Brumaru
Cîntec
Fecioarele se încurcau în gene,
Motanii se frecau de damigene
Şi ne era la toţi atît de lene...
Torceau femei de angora în pat!
...................................................
Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat
Ape adînci cu lustru-ntunecat.
Cîntec II
Amiezi înfășurate în vanilii,
Pe tăvi trîntite, gingașe și moi,
Cu clopoței gălăgioși la gene
Și degete prelinse din oloi,
Trec în dulapuri, rîd dintre lichioruri,
Pîndite de păianjeni cînd lipsim.
(Oh, pentru ele-n căni au loc omoruri
Și drame dulci cu caracter intim!)
Și-n urmă le mai flutură o clipă
În marile odăi blazonul pur
Cu patru crini purtați de o fecioară
În mînă peste-o pajiște de-azur.
Prezentare
Trăiam în bulion, trăiam în fructe,
În dulci latrine cu hîrtii murdare,
În untdelemn duceam naive lupte,
Sticlele mele aveau dop de soare.
Iubeam păianjeni fără ca să-mi pese
Și lîngă ziduri mirosul de var;
Pe tăvi dormeam alături de mari fese
De piersice roz-albe ce transpar.
Iar perna mea, ca laptele de moale,
Puf de cocor ce zboară-n ea avea.
Piperele cu rangurile sale
Vechi pretendente-au fost la nara mea.
Și pentru-a-mi fi stăpînă și regină
Peste imperiul vast de lene calmă
În fața mea creștea ciuperca fină
Cu reverențe și cu spori în palmă.
Amnezie
Dacă iei o portocală
Și-o dezbraci în pielea goală
Ca să-i vezi miezul adînc
Peste care îngeri plîng
Cu căpșune-n loc de ochi
Și aripi din foi de plopi
Se întîmplă să uiți totul…
Sentinţa
Fecioarelor căzute în genunchi
Li se retează genele pe trunchi
Fiindcă-au surîs din somn în largi crivate
Cu şoldurile neînfăşurate,
Şi-n miez de noapte, avînd bluza lipsă,
Au pus cu sînii luna în eclipsă,
Şi-au îndrăznit să-ntreacă-n rotunjime
Izvoarele credinţei din vechime.
Au tulburat mişcările cereşti
Prinzîndu-şi seara fustele în cleşti
De rufe pe subţiri şi crude funii,
Miresme cotropindu-ne ca hunii.
Şi-acum plutesc şi-n palme roze bat
Mingi pline cu un aer necurat.
Glycera
Tu în cămări, ferită de Austru,
Cu puf de gîscă sînilor dai lustru
Şi ca să-ţi cadă chipul în paloare
Îţi pui la şold, cu greaţă, lipitoare.
Şi faci paşi mici să simţi pe preşuri late
Gîdilituri la talpă, desfrînate.
Şi-ncerci sub lampă văluri pentru şale
Pe ele cu picturi cu animale.
Pe urmă, în peceţi de la inele,
Clatini corăbii, numeri turturele
Şi-aplauzi cînd coboară din tavan
Pe-o piersică păianjenul profan.
Exclamație
Ce bine-i să trăiești în cărămida
Care se sfarmă moale printre spini,
Să-ți fie gîndul dulce ca uleiul
Dovlecilor la care te închini,
Și sufletul să ți-l împaci cu sticle,
Cu piersici și cu trenuri timpurii.
O, adormind în dosul unei case
De melc suav, ce bine-i să nu scrii!
Dulapul
Dulap obscur, în tine arde-un înger
Îmbobocit pe rîșniți de cafea
Visînd piper rotund și zahăr cubic,
Fără să-ți știe taina nimenea.
Ouă adînci cu-amiezi sub coaja fină
Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierți,
Dulci farfurii cu sufletul ca roza
De parfumat lîngă mari pești inerți.
Dar la amurg cotloanele de umbră
Pline-s de spaima furilor gîndaci!
Unde e cheia tandră și subțire
Spre-a rupe neputința-n care zaci?
Ca s-auzim cum pentru-ntîia oară
Cuțitele vorbesc de mărul acru
Și scos suav din căni miezul de apă
Să-ți tremure pe rafturi, dulap sacru.
Apocrifa I
Timpul ceasurile-şi plimbă
Îmbrăcate în civil.
Dintr-un cîine curge-o limbă.
Apoi trece-o săptămînă.
Cuiul intră în perete
Şi găleata în fîntînă.
Şi-n bucătăria pură
Cănile se coc şi-aşteaptă
Atîrnînd cu apa-n gură.
Glycera II
Glycera are vergi cu care bate
Nervoasă portocalele prea dulci
Și-un păr cîrlionț de vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
Ce zeu să născocesc să îmi ajute
Cu harul lui ca dînsa să mă lase
Să-i fiu umilul sclav ce scoate plute
Cu grație din sticle lungi la masă?
Și piersice, stropind-o lin cu apă
Să nu leșine, să-i așez în mînă,
Să strig la papagal cînd o să-nceapă
Să-i ocărască mersul de stăpînă
Și sînii mari ce-i ține doar afară,
Licențioși, pe ei motani să-și culce,
C-un pămătuf să-i scutur la picioare
Din copăcei miresmele năuce
Și seara să-i citesc cu vocea clară,
Spre-a adormi frumos, poeți sublimi
În timp ce-n porțelane-o să transpară
Războaie între guelfi și ghibelini!
Cîntec trist
Dulci bucătării de vară
Cu găleți de zoi la ușă,
Unde plitele-și înfundă
Nara moale în cenușă
Și lumina cade-n crătiți
Și-mbătați de azur și izuri
Bat cu capu-n geamuri triste
Bîzalăii din brizbrizuri,
Doar în voi, suav și tainic,
Ca adus de un murmur,
Pot, suit pe taburete,
Să ating iar cerul pur.
Cîntec de toamnă
Blînd clătinat pe marile cîntare
În toamna asta fără de folos,
Nemaiiubind, cu actele pierdute,
Eu, care nu mai știu să scriu frumos,
Și-mi clipocesc în suflet untdelemnuri
Stoarse secret și sure bulioane,
Renunț; copilăros de ce să caut
Mingi chiflicite putred prin burlane?
Și cărei vidme dulci i-aș mai trimite
Plicuri lipite cu albuș de ou?
Brumele-și pun în pieptul meu urechea.
Lămpi moi se surpă c-un suav ecou…
Apocrifa II
Parfumurile după ploaie
Ne bagă degetele-n nări.
Un kilogram de fluturi putrezi
Candoarea are în cămări
Din care cu delicatețe
Servește triștii musafiri.
Adolescenții mor de coșuri
În toiul marilor iubiri.
Rugăciune
O, vremea cînd eram copii,
Tutungerii, tutungerii,
Cărți de-aventuri, nuci cu magiun,
Ce să vă spun, cum să vă spun?
Iubiri ascunse în ghiozdan,
Sutiene mici cu miros rar
Decolorate an de an,
Plînsul adînc dintr-o vacanță
În frîna unui tren marfar…
Interior
Sînt încăperi în care așteptarea
Se sparge-n țăndări crude ca o vază;
Din solnițe, îndrăgostită, sarea
Să ne atace sufletul visează.
Ce gînduri stranii iau atunci ființă!
În farfurii, trîntite moi pe spate,
Piersice roz au pleoapele umflate
De somn ca de o tainică dorință.
Și-n după-amiezi suave, cu suspin,
Cînd geamurile-s bălți de apă dulce
Și tocătoarele de carne toacă lin,
Miresme-alături vin să ni se culce.
Romanță
Iubirea, șaretă cu mere,
Prin sufletul nostru trecu.
Din staule dulci de-amintire
Vițeii ne cheamă cu muuu,
Copaci-și procură jobene
De brumă și mor eleganți,
În cărți de ghicit către seară
Sunt dame iubite de fanți,
Și-n cești de cafea armistiții
Pe care le știi numai tu.
Iubirea, șaretă cu mere,
Prin sufletul nostru trecu.
Adormind
Subțire și isteric piperul mă înțeapă,
Un miros gros de pîine mă mîngîie pe mînă,
Parfumuri moi și albe din maldăre de lînă…
Și-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă.
Miroase a rugină și-a apă clocotită.
E ceaiul. Ascuțime stridentă de lămîie.
Apoi dulceața caldă, sărată și lălîie
A turtei ce se coace în untdelemn pe plită.
O tentă de povidlă de prune îngroșată
Cu indiscreții fine (mă mir!) de cîrpă arsă.
O clipă-o nuanțare de lapte, însă ștearsă…
Și deodată somnul pe frunte ca o pată.
Cîntec III
O, azi sînt bucuros ca un cristal!
Fără cusur mi-s hainele de înger.
Mi-e fiecare nastur triumfal
Încoronat de proaspete răsfrîngeri.
Luați-mă, oglinzi, în cuarțul vostru
Încă puțin, căci vreau să plec de-acum
Spre dulcele Septembre unde rostul
Meu este doar s-ating cu pieptul bruma.
Izvoarele
Între izvoarele care desfac în jur
Rănile uriaşe de azur
Dovlecii plini de maţe stau candizi
Şi-nlăcrimaţi în pături de omizi.
Din mîluri dulci cu mormoloci și sare
Lumina urcă iazurile clare.
Orele-atîrnă-n iarbă nemuşcate
De vietăţile ce clipocesc pe spate.
Întîmplări
Se întîmpla să-mi cadă-un fruct în mînă
Ne-atins decît de inocenţa mea,
Să-mi izvorască pragul, cheia-n uşă
Să înflorească mi se întîmpla.
Şi cum eram şi neatent şi-aproape
De mine orice astru se rotea,
Tăiam candid cu borul pălăriei
Cîte un soare fericit, cîte o stea...
Gînd
Să intri în odăi din care nimeni
Nu te mai scapă.
Unde e totul proaspăt ca-n mărar,
Unde sînt căni cu apă!
Încet să te scufunzi pîn’la mătasa
Unui veşmînt uitat de femeie
Deasupra căruia se zbate străvezie casa.
