Calcă-mă Tanțo-n picioare!

de Hary Salem

Stră-stră-stră-strănepotului meu Nache i s-a întîmplat în anul 2222 ceva cu totul ieșit din comun, rarisim: l-a părăsit iubita. Și, ca orice om în asemenea împrejurări, a simțit nevoia imperioasă de a i se cînta la ureche ceva de durere, de jale și de inimă distrusă; în acest scop, s-a adresat computerului său Max.

― Dragă, i-a zis el, aș vrea să-mi cînți ceva foarte trist, un cîntec lăutăresc…

― Am înțeles. Rog indicați vocea.

― Ce voce?

― Tenor, contra-tenor, tenor spinto…

― Fără voce! țipă Nache. Nici un fel de voce! Vreau să-mi cînți cu glas dogit, fals, spart, nenorocit, răgușit, mîncat de băutură, de bețiv înrăit, un glas care se rupe de durere și o ia mereu pe alături. Ai înțeles?

― Da, am înțeles. Apăsați în ordine următoarele butoane: buton glas dogit, buton mîncat de băutură, buton fals, buton spart, buton răgușit, buton rupt de durere, buton pe alături. Apoi alegeți melodia…

― Am ales-o: ”Calcă-mă, Tanțo-n picioare!”

― Apăsați buton litera C, răsuciți-l pînă cînd indicatorul ajunge la ”Calcă-mă Tanțo-n picioare!” Stră-stră-stră-strănepotul meu se execută și imediat computerul începe să cînte cu o voce spartă, distrusă, de-ai fi zis că-i ultimul țigan din cea mai amărîtă cîrciumă de pe Durdești:

”Calcă-mă, Tanțo-n picioare!

Sfîșie-mi peptu cu mîna ta!

Zvîrle-mă-n groapa neagră, Tanțo!

Sălta-ți-ar papucii deasupra mea!”

― Stai! îl opri Nache, nemulțumit. De ce nu cînți mai cu suflet? Sau te pomenești că nici n-ai suflet?!

― Sigur că am suflet, răspunde Max indignat. Apăsați buton ”Cu suflet” și apoi învîrtiți-l, e gradat pînă la o sută. Fixați sufletul la cît vă place.

― Mai mult de o sută, n-ai suflet?

― Dacă doriți suflet de o mie, zece mii sau un milion, răspunse computerul înțepat, cumpărați-vă un computer mai scump. Eu sînt un computer ieftin, la banii ăștia nu puteți cere prea mult suflet.

― Bine, zise stră-stră-stră-strănepotul meu, învîrtind butonul pînă la o sută. Ia să auzim, cum sună acum!?

Și Max începu din nou să cînte, cutremurîndu-se și zdrăngănind tot de emoție și dăruire.

― Nu e rău, zise Nache, dar parcă lipsește ceva, așa, cîte un strigăt: ”Aoleo, măiculiță, că nu mai pot!”…

― Se poate. Apăsați butonul ”Aoleu, măiculiță, că nu mai pot!” și răsuciți-l pînă la gradația dorită, ca să știu cum să spun ”Nu mai pot!”

După ce Nache apăsă și învîrti butonul indicat, Max începu iar să cînte, strigînd din cînd în cînd că nu mai poate.

― Merge, spuse stră-stră-stră-strănepotul meu, dar parcă tot mai lipsește ceva… A, da, știu: să-ți arunci pălăria ponosită pe podea și s-o calci în picioare de mila mea…

― Imposibil, nu sînt programat, zise rece computerul.

― Atunci chiar c-o să-mi cumpăr alt computer…

― Nu există computer care să arunce pălăria. Computerele n-au pălării.

― Bine, deșteptule, atunci măcar să plîngi odată cu mine, asta poți?

― Nu, nu pot, zise Max speriat de moarte, ruginesc și decedez.

Auzind asta Nache se înfurie, înjură zdravăn și scoase computerul din priză, apoi ieși să caute un lăutar adevărat. Avu noroc; găsi unul autentic într-un bordei uitat de lume.

― Să-ți spun ce-am pățit… începu el.

― Aoleu, mînca-ți-aș, ce să-mi mai spui?! Păi nu stă scris pe fruntea matale, cu litere mari de tipar, că te-a părăsit ibovnica, da' ce, eu nu știu să citesc? Mă crezi un analfabetizat din ăla? Arză-o-ar focu' s-o ardă, umple-s-ar toată de bube! Hai, lipește-mi o albastră pe frunte și-ți cînt pînă dimineață, mînca-ți-aș adeneul!

― Pe ce buton să apăs? … Pardon, vreau să spun, cîntă-mi melodia aia…

― De ce mă jignești, coane? Da' ce-s născut azi, alaltăieri? Parcă nu văz eu ce ți se potrivește matale: ”Calcă-mă Tanțo-n picioare!”

Și țiganul începu să cînte răgușit, dogit, strigînd ”Aoleu, măiculiță, nu mai pot, arză-m-ar focul cu cine m-a făcut!” și-și aruncă pe podea pălăria soioasă, o călcă cu furie în picioare pînă o făcu ferfeniță, apoi își scoase haina și-o făcu și pe ea numai zdrențe, iar stră-stră-stră-strănepotul meu, urmîndu-i exemplul, cîntînd și el cu foc ”Calcă-mă Tanțo-n picioare!”, aruncă și el pe podea propria-i pălărie, haina, vesta, televizorul de mînă, ceasul și tot ce avea la el… Apoi se opri, simțind că parcă s-a mai liniștit, parcă s-a mai potolit durerea…

Dar țiganul parcă turbase, cînta plîngînd ”Calcă-mă Tanțo-n picioare!” și izbea de podea cîte un obiect din casă, iar cînd nu mai avu ce, scoase și burlanul de la sobă și începu să sară și să danseze pe el, în timp ce fumul umplea încăperea, înghițindu-i pe amîndoi…

mai multă Proză satirică de Hary Salem