Mai știm și noi cîte ceva
de Aziz Nesin
A treia zi după ce s-au cunoscut vorbeau deja de căsătorie. Fata provenea dintr-o familie bună și părinții puneau la inimă mai mult ca orice cinstea viitoarei mirese.
Fata îi spuse:
― Așa nu mai merge… Vino și cere-mă de la părinți.
Om cumsecade, din fire nu se opunea nimănui, îi răspunse:
― Bine, mîine seară sînt la voi…
Fata o vesti pe maică-sa care, la rîndul ei, îl informă pe tată. Așa că a doua zi familia, în păr, îl aștepta pe mirele candidat.
Spre seară se prezintă și omul nostru. E poftit în casă. E tratat cu o cafea și se discută cîte în lună și-n stele. Dar tînărul nici pe departe nu aduce vorba de însurătoare. Dar nici nu pleacă.
Și seara înaintează cu repeziciune. Din nou se servește cafeaua. Despre căsătorie, nici un cuvințel. E trecut de miezul nopții. Doar n-o să-l dea afară din casă… Tatăl, în cele din urmă, încurcat de situație, bîiguie:
― Poftește și culcă-te la noi…
Tatălui să-i vină damblaua nu alta cînd îl vede pe tînăr că-i apucă fata de braț și se îndreaptă cu ea înspre dormitor. E gata să se năpustească asupra lui.
― Ce se întîmplă, tinere?
Respectivul, cu un calm imperturbabil:
― Stai nițel, domnule…
― Cum adică, să stau?
― Stai, așa cum auzi… ce-ți pasă… Doamne Dumnezeule! Dar stai nițel… Mai știm și noi cîte ceva. Stai să vedem…
Și tot repetînd aceste cuvinte, o trage de mînă pe fată înspre dormitor. Vorbește cu atîta aplomb, încît părinții fetei rămîn înmărmuriți.
― Doamne Dumnezeule… Mai știm și noi cîte ceva… Stați să vedem… Așteptați…
Și le închide ușa dormitorului în nas. Părinții fetei sînt amețiți, nu mai știu ce să facă.
― Să vedem ce-o mai fi știind… Tînărul zicea să așteptăm… să vedem.
Aceasta ar fi prima istorioară aflată. Mă rog, mai știi, poate că nu s-a întîmplat chiar așa, cu punct și virgulă… Dar la urechile noastre așa au ajuns faptele… Dimineața, tinerii ies din dormitor. Părinții, buimaci de nesomn, îi așteaptă. Tatăl își ia inima în dinți și întreabă:
― Ei, domnule, ce-o să fie?
― Stați, stați nu vă grăbiți, Doamne Dumnezeule… Mai știm și noi cîte ceva. După care mănîncă tacticos micul dejun oferit și zice: ”La revedere…” tuturor din casă.
Dar fata plînge de ți se rupe sufletul.
― Stai, stai, nu plînge, puișor. Lasă, mai știm și noi cîte ceva…
Și așa, familia tot așteptînd să afle despre ce este vorba, ce știe tînărul nostru, acesta se face nevăzut și găsește-l dacă mai poți!
Încă înainte ca el să ajungă la închisoare mi-au parvenit peripețiile sale. Ascultați de ce-i în stare. Intră într-un magazin de stofe și zice:
― Dă jos sulul acela… da, da, acela…
Îl ia sub braț, apoi iese din magazin. Vînzătorul, năucit, îl apucă de braț cînd acesta urca cu stofa în mașină.
― Dă-mi drumul la braț, omule, ce, ești nebun?! Doar nu ți-am mîncat stofa… Doamne Dumnezeule… Ce-ți pasă… Stai nițel, așteaptă! Mai știm și noi cîte ceva…
Rostea aceste vorbe cu atîta siguranță, încît interlocutorul, fără să vrea, rămînea perplex și devenea chiar curios:
― Să vedem despre ce-o fi vorba…
Dar nici unul nu-și satisfăcuse curiozitatea. Pentru că cine-l vedea o dată nu mai apuca să dea de omul nostru și a doua oară. Sute și chiar mii de istorii cu asemenea peripeții circulau din gură în gură. Același ”stil” era folosit în toate matrapazlîcurile. Mi s-a povestit ce i-a făcut într-o zi taxatorului de la un tramvai. Să te prăpădești de rîs, nu alta…
Într-o zi, domnul se urcă în tramvai și se adresează taxatorului:
― Dă-mi puțin geanta aceea cu bani.
― De ce?
― Dă-o odată, măi omule!
― De ce să ți-o dau?
― Doamne Dumnezeule… dă-o odată, îți spun… ce trebuie să știi? Dă-o odată și ai să vezi! Mai știm și noi cîte ceva…
Taxatorul, nedumerit, își scoate geanta de pe umăr. Celălalt o apucă calm și coboară din tramvai. Nu-și iuțește pasul, nu fuge. Își continuă tacticos drumul. Călătorii din tramvai, înmărmuriți, îl urmăresc doar cu privirea. A dat colțul și… dus a fost.
Mi-au fost istorisite peste o sută de asemenea isprăvi. Niciodată n-a fost prins; în schimb toată lumea îi cunoaște întîmplările. Poate că atunci cînd povestești ești tentat să adaugi cîte ceva. Dar chiar așa…
Într-o bună zi, cam pe înserat, l-au adus la închisoare. Un băiat subțirel, plăpînd. Are 35 de ani, dar arată ca de 25. Ochi mici asemenea capetelor de bold, dar ai dracului de vii. Și nici măcar nu e vorbăreț. Două zile nimeni nu i-a auzit graiul.
A treia zi a explodat bomba. S-a dus la unul dintre deținuți pe care nu-l cunoștea, dar pe care îl fixase:
― Dă-mi 50 de lire.
― Ce vrei să faci cu ele?
― Dă-mi mata banii… Dă-mi, dacă-ți spun!
― Bine, bine, pentru ce?
― Doamne Dumnezeule… dă-mi-i, dă-mi-i, măi frate! Ce-ți pasă ție? Ce mai stai? Dă-mi-i! Mai știm și noi cîte ceva…
Omul, curios să afle ce știe, îi dădu cele 50 de lire.
― Mă rog, să vedem ce-o să fie…
Luă banii și plecă. În închisoare, absolut toți, de la deținuți la gardieni și pînă la director, îi cunoșteau figura. Cam la o săptămînă după ce a fost închis a și dispărut. Curînd s-a aflat isprava. Spre seară se dusese la gardianul de serviciu și-i zisese:
― Deschide matale ușa aceea…
Și cît de mare lucru este să știi să rostești cuvintele! Pe oricare altul, dacă ar fi zis să i se deschidă ușa, mai mult ca sigur că gardianul l-ar fi aranjat cu vreo două perechi de palme. De data asta îl întrebă pe omul nostru:
― Da' de ce?
― Doamne Dumnezeule… Deschide mata odată… Mai știm și noi cîte ceva. Deschide, să vedem…
Gardianul descuie ușa celulei.
― Vino cu mine!
― Da' de ce?
― Vino, omule, nu fi încăpățînat, vino, ți-am spus!
El în față, gardianul în spate ieșiră în grădină.
― Deschide ușa aceea!
― De ce?
― Deschide odată… ce-ți pasă? Deschide… repeți într-una: ”Da' de ce, da' de ce?”… ai să vezi… Mai știm și noi cîte ceva.
Gardianul descuiase, era doar curios să vadă ce-o să fie. Celălalt își continuă agale drumul și dispăru după colț…
mai multă Proză satirică de Aziz Nesin
