Pisica din copac

de Willy Breinholst

Teorie

Soțul ar trebui să se mențină permanent într-o bună formă fizică, pentru ca astfel să nu se teamă de acele eforturi care i-ar solicita serios forța musculară, ca de exemplu să facă o ascensiune pe Mont Blanc dinspre nord, sau să se cațăre într-un păr.

Practică

În momentul cînd a smuls ușa camerei mele de lucru, Marianne arăta cam agitată. M-a trecut un fior de spaimă, gîndindu-mă că în grădina noastră a aterizat o navă spațială, dar din fericire lucrurile nu erau atît de grave.

― Pisica! a strigat Marianne. Pisica s-a cățărat în păr.

― Da, ei, și? am spus ca s-o liniștesc. Pere avem destule. Nu te necăji și tu pentru cele cîteva pe care o să le roadă. Și-așa nu putem să le mîncăm noi pe toate.

― Dar nu mai poate să coboare! Stă acolo sus, e tare nenorocită și miorlăie după ajutor. Hai numaidecît!

Am ieșit în grădină și m-am uitat în păr. Pisica se cățărase sus de tot, cum numai ea putea s-o facă. Ședea acolo la capătul unei crengi și se jeluia în gura mare.

― Te rog, fă ceva! s-a aprins Marianne, revoltată.

― Pis, pis, pis! am chemat.

― Miau, miau, miau! mi-a răspuns pisica.

Așa nu ajungeam nicăieri.

― Adu un castron cu lapte! am spus, și Marianne a adus un castron cu lapte.

Mîța a rămas unde se găsea.

― Adu o scrumbie afumată!

Marianne a alergat repede înapoi în bucătărie și a apărut îndată cu un hering afumat.

Pisica părea să nici nu fi luat act de asta.

― Adu un șoarece!

― De unde să scot un șoarece? Nu vorbi prostii!

Am înfipt scrumbia într-o greblă și am ridicat-o cît am putut de sus în pom.

― În felul ăsta n-o dai tu niciodată jos! a constatat Marianne.

― Atunci fă o propunere mai bună!

Așa cum stăteau lucrurile, rămînea numai posibilitatea să tai pomul, iar asta mi se părea o pagubă prea mare de dragul unei pisici.

― Cațără-te în pom și ia-o!

― La mine te referi?

Marianne a dar aprobativ din cap.

― Nu mai m-am cățărat într-un păr de pe cînd eram copil. Doar nu te-aștepți ca eu… ești nebună! Pomul are aproape înălțimea unei case cu patru etaje.

Marianne mi-a aruncat o privire, care trăda mai clar decît o sută de cuvinte ce părere avea despre faptul că se măritase cu un bărbat prea laș ca să se cațăre într-un păr.

― Bine… – am spus cedînd. Și mi-am început partida de cățărat.

Foarte curînd a ieșit la iveală că pomul crescuse neobișnuit de prost. Crengile aproape că nu permiteau să ajungi de pe una pe alta, dar în vreun fel am reușit totuși să mă cațăr ceva mai sus.

― Miau! se jeluia pisica.

― Ai apucat-o? m-a întrebat o voce jos de tot, sub mine. Nu te avînta prea departe pe creangă, se sperie pisica și cade.

Mîța n-a căzut. A rămas pe loc, de parcă prinsese rădăcini acolo. Abia cînd aproape că am pus mîna pe ea, a sărit de pe o cracă pe alta, a mai făcut cîteva salturi acrobatice, pînă cînd a ajuns la trunchiul pomului și a coborît atît de jos, încît a putut să sară în iarbă.

― Sărăcuța de tine, pisicuțo! Nu mai puteai să te dai jos? am auzit răsunînd dedesubt vocea Mariannei. Am să-ți dau o porție de smîntînă, să-ți treacă spaima!

Marianne a dispărut cu mîța. Eu mi-am încolăcit brațele de trunchi și, mai înainte de a începe să cobor, mi-am tras răsuflarea. După ce am încercat în zadar de cîteva ori să ajung la craca de sub mine, mi-am dat seama că probabil n-am să reușesc să cobor cu oasele întregi. Fruntea mi s-a acoperit de o sudoare rece, părul a început să mi se facă măciucă. O singură dată în viață mi s-a mai întîmplat să mi se facă părul măciucă. Visam că fac o ascensiune pe Matterhorn iarna, dar la numai cîțiva metri de vîrf am alunecat pe o coajă de banană.

― Marianne! am strigat.

De Marianne nici urmă.

― MARIANNE!

M-am ținut strîns de trunchi, pînă cînd mi s-au învinețit unghiile. De cel puțin zece ori am strigat-o pe Marianne, dar fără nici un succes.

Din nefericire, afară, pe stradă, au trecut niște copii. Am făcut:

― Miauuuuu!

Copiii și-au luat picioarele la spinare și au sunat valvîrtej la ușa casei noastre. A deschis Marianne.

― În părul dumneavoastră e o pisică și nu poate să se dea jos! au vestit-o ei agitați.

― Nu copii – a spus Marianne zîmbind – pisica a coborît. Ia uitați-o, e aici și lipăie smîntînă.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică