Roșia de un kilogram

de Valentin Silvestru

Ministrul se aplecă, nu fără dificultate, rupse roșia de pe vrej, o legănă în palmă și se uită, surprins, la ceilalți:

― Cîntărește aproape un kilogram.

Se mai aplecă o dată, cu fața congestionată de efort și aduse la vedere un ardei gras, enorm.

― Ce lungime are acesta, mă? îl întrebă pe directorul stațiunii experimentale.

― Vreo douăzeci și cinci de centimetri.

― Extraordinar!

Îi dădu ardeiul și puse mîna streașină la ochi:

― Vra să zică aici e numai nisip.

Directorul confirmă.

― Poftiți, priviți și voi, stimați specialiști! Pe zece hectare de nisip, omul de față, cu doi colaboratori, nevasta și un ajutor, care e și paznic, motopompist, lăcătuș etcetera scoate de doi ani recolte record de roșii, ardei grași, pătlăgele vinete… E absolut senzațional.

Cineva din suita ministerială nota într-un carnețel flexibil.

― Fiți bun – bătu șeful departamentului cu degetul în acel carnețel - și notează să se convoace chiar aici, pe teren, în cel mai scurt timp, o reuniune cu legumicultorii. Anunțați-i și pe cei de la televiziune… Trebuie să folosim din plin experiența aceasta extraordinară. Și fără nici o întîrziere.

Directorul stațiunii, un vlăjgan de vreo treizeci de ani, și nevasta lui, laborantă, semănînd aidoma cu el, stăteau tăcuți într-o parte.

― Noi cunoaștem activitatea dumnealor – interveni șeful direcției agricole județene – și i-am încurajat mult. Au avut parte de cel mai larg sprijin.

Ministrul își scutură palmele de țărînă:

― Și ce decorație le-ai dat?

Celălalt nu răspunse.

― Notează și asta! îi spuse, peste umăr, șefului de cabinet.

― Noi, dacă am fi ajutați de consiliu cu încă vreo douăzeci de hectare, am putea încerca și cu floarea-soarelui, cu morcovi, fiindcă, vedeți, procedeul e simplu, foarte simplu și deloc costisitor…

Și directorul, lunganul acela care se exilase aici, într-o pustietate desăvîrșită, cu nevasta, pentru ceea ce fusese calificat în rapoarte ca o ”demență în doi”, povesti încă o dată cît de puțină cheltuială se investește în fertilizarea unui teren socotit inutilizabil, cum se stabilizează dunele cenușii, sălbatice, cum se stîrpesc ierburile țepene, crescute în smocuri zbîrlite.

Ministrul ascultă atent, ceru ferm consiliului popular județean să suplimenteze numaidecît locul stațiunii experimentale, dispuse ca aceasta să mai fie dotată cu o mașină de construcție specială, cu ierbicide de înaltă eficacitate, să i se acorde un fond nou pentru angajarea de muncitori sezonieri și zăbovi mult printre culturi, tîrînd suita după el și oprindu-se mereu ca să comenteze cu ea nemaipomenitele rezultate.

Reporterul televiziunii stătea cu creionul în gură și vicepreședintele consiliului popular județean căsca, discret, fiindcă avusese o noapte grea.

― Vezi dumneata, experiența – fiindcă, deocamdată, e doar o simplă experiență – își are, desigur, hazul ei. Dar se face un tapaj disproporționat față de realizările efective. Una e să obții asemenea rezultate de pe o mie de hectare și alta într-o grădiniță.

― Grădiniță?

― Uite, dumneata nu ești specialist. Dar închipuiește-ți că într-o curte cu un sol cam nisipos îți dăm de patru ori mai mult îngrășămînt chimic decît e norma, îți săpăm gropi care ajung dincolo de nisip, în pămîntul gras, îți instalăm aspersoare de mare putere, îți dăm semințe selecționate… Ei bine, vei obține, evident, cu puțină străduință, exact ce a obținut mult lăudatul experimentator.

Reporterul scoase creionul din gură și închise notesul.

― Deci, după părerea dumneavoastră, e o experiență fără valoare?

― N-am spus asta și nici n-o cred, se apără vicepreședintele.

― Atunci fără perspectivă?

― Să zicem, pentru moment, într-o fază de incertitudine.

Băiatul filmase însă legumele și acestea erau cît se poate de arătoase; iar întinderile cultivate nu i se păruseră deloc incerte.

― Dar ce face acest inginer Boișteanu cu roșiile lui, cu ardeii lui?

― A, produsele intră în circuitul comercial, se vînd în piața orașului.

― Se vînd?

― Prin urmare, legumele au căutare.

― De bune sînt bune, nimic de zis.

― Vra să zică proba experienței e făcută.

― Mă rog, e făcută… Dar știți cum? Așa cum fac pionierii probe aviatice cu aeromodele-jucării.

― Dumneavoastră ați mîncat vinetele acelea gigantice de la stațiunea experimentală?

― Am mîncat, sigur… Dacă mă crezi însă, au un gust cam… ciudat!

― Adică?

― Parcă ai mînca salata cu nisip.

*

― Alo! Boișteanu?

― La telefon.

― Auzi? Tu ai scris singur articolul apărut în ”România Liberă”, ori ți l-au cerut ei?

La celălalt capăt al firului era directorul general din Minister.

― Mi l-au cerut.

― Nu te cam repezi, frate? Articole, interviuri, televiziune… Noi nu sîntem vedete de estradă, ci muncitori modești ai ogoarelor. și-apoi ce faci tu acolo e o treabă de stat, nu una particulară, nu depinde numai de tine.

― Ce v-a supărat? – își înăspri vocea inginerul.

― Atitudinea. Și graba de afirmare, care, după mine, ți-o declar deschis, e cam suspectă. Ai trimis raportul lunar? Fiindcă ai tăi pretind că ești în întîrziere. Sper că n-ai amețit de atîta reclamă și că mai ești încă atent la graficul obligațiilor tale…

Directorul stațiunii puse binișor receptorul jos și se așeză pe pat lîngă nevastă-sa, care-i cîrpea o cămașă veche, cadrilată.

― Ce e? – îl privi ea lung, cu ochii cam obosiți, căci cosea aproape în întuneric.

― Mai nimic… Producem necazuri.

Femeia filozofă:

― Cît timp ne uitase toată lumea am putut să ne vedem de treabă. Acuma, cînd au năvălit peste noi…

― Vezi că și ei ne încurcă pe noi, medită bărbatul, înnegurat.

*

Schimbul de experiență la nivel republican nu s-a putut ține, întrucît nu s-au găsit posibilități de cazare pentru delegați; în acea perioadă a anului cele două hoteluri ale capitalei de județ fură ocupate în întregime de handbaliști, aveau atunci, în acest oraș, ”o fază”.

Încercarea de a transfera întîlnirea pe plan județean a eșuat, deoarece majoritatea celor consultați au răspuns fie că au alte treburi urgente, fie că pentru ei, ce s-a întîmplat la Năimeanca, în nisipuri, nu e nici o noutate, fie că știu și dînșii ”mai bine decît Boiștenii dumneavoastră cu stea în frunte” cum se scot două roșii și trei ardei dintr-un colțișor de pămînt.

Astfel că în primăvară, cînd începu o campanie drastică de economii, direcția agricolă județeană reduse bugetul stațiunii experimentale legumicole și tăie un post, cei doi soți rămînînd absolut singuri pe hectarele lor nisipoase.

Trei săptămîni după prima recoltă nu venise încă nimeni să ridice produsele, și inginerul porni singur, cu căruța, să transporte în oraș uriașele sale roșii; avu parte, acolo, de o primire glacială și o observație intempestivă a unui delegat comercial, precum că ”cetățenii reclamă zarzavaturile dumneavoastră întrucît cam scrîșnesc în dinți”.

În toamnă, ziarul local publică un articol în doi peri, care se întreba dacă în agricultură și mai ales în legumicultură e cazul să ne jucăm de-a experimentele, ca în teatru, știut fiind că aici e vorba de hrana zilnică și buna aprovizionare a celor ce muncesc.

Iar în iarnă, într-o ședință a comitetului executiv al consiliului, cineva îl propuse pe inginerul Boișteanu pentru un post devenit vacant la Uniunea județeană a cooperativelor agricole de producție, ”ceea ce ar rezolva și problema aceea cu experiențele, cu care județul nostru s-a cam făcut de băcănie”.

*

Primul secretar lipsise, fiind internat într-un sanatoriu; dar la reîntoarcere, în cel dintîi dosar cu hîrtii de pe birou, găsi și propunerea cu pricina, redactată în termeni cam cețoși.

― Boișteanu nu e ăla cu stațiunea? – îl întrebă pe vicepreședinte.

― El e.

― Apoi dacă-l mutăm de-acolo, pe cine punem în loc?

― Pe nimeni; cît ați lipsit, a ieșit o poveste întreagă cu stațiunea lui, ne-a cam pătat emblema județului. Și-apoi specialiștii sînt de părere că distracția a ținut și așa prea mult.

Primul secretar împinse hîrtia într-o parte și, în timp ce semna altele, aruncă așa, într-o doară:

― Al naibii inginerașul, cum ne-a prostit el atîta vreme cu ardeii lui, cum l-a legat la ochi pe ministru… Și i-a mai tras pe sfoară și pe cei cu televiziunea, cu jurnalele…

― Reclamă! ridică din umeri vicepreședintele cu un gest care-i era propriu. Nu i-a fost greu să-și facă reclamă.

― Bine, admise, concesiv, primul secretar, închizînd mapa, căci terminase de iscălit. Dacă ziceți voi să desființăm stațiunea, s-o desființăm. Dar hai să vedem la fața locului ce facem acolo cu terenul, cu instalațiile, cu oamenii… Nu?

Și plecară la fața locului – nu atunci, nu a doua zi, ci peste o săptămînă, cînd inginerul Boișteanu întîmpină cu tot respectul grupul de activiști în frunte cu primul secretar, înmînîndu-i însă, tăcut, acestuia o hîrtie prin care ruga să nu fie evacuat din locuința formată din două camere și laborator pînă nu-și găsește pe undeva o odaie cu chirie.

Primul secretar era de felul lui un om cu fața pămîntie, dar după ce-și aruncă ochii pe hîrtie se înnegri de-a binelea și o trecu vicepreședintelui, întrebînd printre dinți:

― Ce-i asta?

Vicepreședintele o netezi, o împături și spuse liniștit:

― V-am informat despre chestiune chiar în ziua cînd v-ați reîntors.

― Și eu ce-am zis?

Vicepreședintele tăcu.

Primul secretar îi luă hîrtia, o mototoli, o azvîrli și-i spuse inginerului tare, aspru:

― De ce dracu' stai tot pe zece hectare, cînd pînă și ministrul a dat ordin să ți se dubleze suprafața?

*

În trei săptămîni, cei doi soți de la Năimeanca trăiră un fel de vis. La două zile odată se prezenta un grup în ”schimb de experiență”. Li se aduseră unelte și mașini pe care nu le ceruseră și de care nici n-aveau nevoie. Li se angajară două îngijitoare și încă un paznic-pompier, iar într-o dimineață veni să-i ia, cu Renault-ul personal chiar vicepreședintele, la festivitatea de înmînare a decorațiilor.

Recoltele de roșii, ardei, vinete crescură uimitor, se puse și morcov, care reuși de minune, experiența deveni cunoscută în întreaga țară și sosi chiar vremea cînd pe poteca dintre culturi urcă, într-o zi, cu aparat de filmare portativ, o delegație belgo-olandeză venită să studieze direct ”le miracle Boichteano”.

Astfel că după vreo trei ani, timp în care soții experimentatori dobîndiseră și un ajutor, un inginer proaspăt ieșit din facultate, putură fi, în sfîrșit, chemați în Minister, la București, ca specialiști, instalați într-un apartament central în funcții însemnate de consilieri speciali. Se împotriviseră aprig, dar cel ce insista le declarase franc:

― Dacă nu veți fi chiar voi la conducere, n-o să izbutiți niciodată să generalizați experiența care vă e atît de dragă.

Argumentul îi convinse.

Numai că acolo se treziră numiți la zootehnie.

Ministrul căpătase între timp alte însărcinări, primul secretar murise – boala sa dovedindu-se, din nefericire, incurabilă - și stațiunea fu mutată, micșorată mult, anexată Întreprinderii agricole de stat. Aceasta conveni, într-o bună zi, cu responsabilul stațiunii, pe care legumele îl plictiseau din cale-afară, că terenul ar putea căpăta alte întrebuințări, astfel că se trase peste zona nisipurilor un amplu canal de irigație și povestea se închise definitiv.

După un răstimp oarecare, soții Boișteanu, care sîcîiau pe toată lumea cu memorii, solicitînd trecerea lor din departamentul zootehnic la cel legumicol, fură eliberați din funcții ca necorespunzători și detașați la un combinat avicol. Aici, după numai o săptămînă, li se aprobară, cu promptitudine, cererile de demisie și fură lăsați în plata domnului.

*

Trăiau undeva, pe malul Dunării, doi soți, oameni maturi cu fața tînără, dar părul coliliu. Ei cultivau, în curtea personală, largă, din ținutul acela cam pustiu, departe de satul riveran, în niște dune sahariene, răscolite de vînt, roșii, ardei, morcovi, vinete, floarea-soarelui. Se povestea că, în chip fantastic, roșiile lor ajungeau uneori pînă la un kilogram bucata.

Dar erau niște singuratici neprietenoși, nu primeau vizite, nu discutau despre grădinăria aceea ciudată a lor, și poate că toată chestia cu legumele-minune va fi fost o simplă poveste, ca multe altele, scornite pe seama oamenilor cu o păsărică în cap, despre care nu se știe prea clar ce fac, din ce trăiesc și ce țel urmăresc.

Dar eu m-am dus, totuși, să-i văd. Eram gazetar… Și am scris un articol.

*

Azi sînt, amîndoi, membri ai Academiei de științe agricole. Cartea experienței lor se traduce în Spania și în Canada.

Ca să vezi ce poate să iasă din nisip!

mai multă Proză satirică de Valentin Silvestru