Labirint turburător
Asemenea firului Adrianei și al Arnăuților care căutau lîna de aur, rătăcind pe mările Eneidei lui Omer, de azi noapte, de cînd ne-am cunoscut la bal, gîndul meu rătăcește identic acestor textile, prin odiseia ființei tale, căutînd să-și lămurească nonsensul, tenebră compactă și luminoasă, în antologia căreia m-am rătăcit, ca un biet pelerin, cuprins de cel mai mare apocalips, din clipa cînd mi-ai scandat, la bufet, acel machiavelic: „poate că da, poate că nu”, dispărînd apoi în neantul petrecerii, spre a te purta tot restul serii, într-un mod foarte jazz și echivoc, fără a-mi mai da putința să mă documentez asupra interiorului acestei expresii și faptul că, la orele șase dimineața, mă găseam tot la bufet, în imposibilitate de mișcare sau să vorbesc, fiind complect surmenat de lichior, se datorește stării de confuzie în care m-ai lăsat și asupra căreia revin prin aceste rînduri, rugîndu-te să-mi precizezi, fie în scris sau în oral, traducerea liberă a acestei expresii, care ar fi pus pe gînduri chiar și pe călcîiul lui Ahile, Eros, Jupiter, sau alți învățați a căror inteligență este cunoscută în toate timpurile (consecutio temporum) și chiar în mitologie.
„Poate că da, poate că nu”! Lozincă extrasă din oracolul din Delfis, locuțiune adverbială din Larousses, sau, pur și simplu, cuvînt hotărîtor prin decisivul său!!! „Poate că da, poate că nu”? Ce? Că cuvintele mele și-au produs adică gestațiunea în sufletul tău și-ai înțeles că corespunzi dorinței mele de a lega o prietenie, în anturajul căreia să ne putem produce declarațiile sufletești, cît și concretizarea lor, conform principiului vaselor comunicante, care – de cînd există lumea, a stat la baza de fundament a oricărei iubiri? Foarte bine, atunci! Evreica!... Dar singurul inconvenient ar fi lipsa de posibilitate a unui domiciliu, eu locuind la părinți, din motive de ordin de forță majoră, fiind încă minor, iar tu mi-ai spus că de asemenea locuiești la familie și, deci, devine exclus neavînd condiții.
În orice caz, să dea Dumnezeu să ajungem noi în această ipostază, și soluții se va găsi la momentul oportun, după cum spune și folclorul românesc, că nu e locul, este dobitocul.
„Poate că da, poate că nu”. Ce? Că aceleași cuvinte ale mele nu și-au produs reacția chimică în sufletul tău și n-ai înțeles să corespunzi dorinței ce ți-am exprimat la bufet, arătîndu-mi prin aceasta, în mod delicat și expansiv, că, adică, nu este cazul să sper în această prietenie, urmînd a-mi muta gîndul de la acest vis, sau cu alte cuvinte mai neoclasice „mai vezi de alta”, și atunci singura atitudine demnă ce-mi rămîne de imprimat, este să mă retrag în laurii și prelații mei, lăsînd liberă calea lactee, altuia, care poate chiar egzistă sau se va profila în viitor pe frontispiciul vieții tale.
În această dilemă, singura soluție este să te precizezi singură, extrăgîndu-mă din ghearele îndoielii, căci, după cum au spus strămoșii noștrii romani, „Inovas fiert animus, mutatus dicere corpus”. Adică, nu-ți fierbe sufletul în vas ca mutul și vorbește prin zicere directă, corpului!”
Ave Cezar!
Corneliu
mai multă Proză satirică de Tudor Mușatescu
