Scrisoare de dragoste

de Miriana Stefanovici

Dragă Ania,

sper că n-o să Vă supărați că mă adresez dumneavoastră așa, pentru că în pofida celor ce s-au întîmplat sau mai bine spus nu s-au întîmplat, dar trebuiau să se întîmple și - îmi permit să Vă spun - se vor întîmpla, ceea ce depinde numai de dumneavoastră, scumpa mea Anița, în pofida acestora, dumneavoastră îmi sînteți sau tu îmi ești - îmi aduc aminte de acel ”dumneavoastră” de gheață al tău, de acel ”dumneavoastră” de la despărțire, draga mea Anița, pe care ni l-au impus alții - tu îmi ești, cum spuneam, tot timpul în gînduri, în pofida celor care, cum am mai spus, s-au întîmplat, adică nu s-au întîmplat.

Și totul începuse așa frumos, cu lumînări, tu m-ai așteptat la ușă avînd în mînă un sfeșnic cu șase brațe, ca la Operă, iar eu am uitat imediat acea procesiune funebră de bătrîne în doliu, purtînd crizanteme și lanterne, care coborau abătute de la etajul șase, cînd m-am gîndit pentru prima dată ”oare nu-i ăsta un semn rău?”, l-am uitat și pe tînărul sălbatic care, cu un ziar aprins - ca torță - în mînă, alerga pe scări în jos și care, în acel iureș nebunesc, m-a răsturnat pe mine care, cu un chibrit de împrumut, ajunsesem deja la etajul al 13-lea, m-a dărîmat direct peste un cactus uriaș, plin de țepi, pe care, cu atîta atenție și gingășie, mi i-ai scos din mînă, scumpă Ania. Trebuie să li se spună locatarilor să nu mai țină cactuși pe palier!

Am pornit apoi în viteză, parcă aveam aripi, cum ar spune poetul, ”la primul rendes-vous”, scumpă Ania, în casa ta și ajunsesem deja la etajul al 17-lea cînd a apărut ca din senin femeia aia cu o jordie în mînă cu care alunga probabil șobolanii sau mai știu eu ce și care, intenționat m-a pocnit peste țurloaie, așa încît, crezînd că mi-a rupt fluierul piciorului, am fost nevoit să mă așez pe prima treaptă, pe întuneric, dar s-a dovedit că nu era treaptă ci un fel de terci de pîine înmuiată în lapte pentru pisică, drept care am sărit în picioare și am început să urc plin de elan sus, tot mai sus, spre tine, scumpă Ania, fără să mai aprind chibrituri, vitejește prin întuneric și m-am pocnit cu fruntea în zid la cotitură, cînd aproape că-mi atinsesem ținta, și atunci am scăpat din mînă trandafirul pe care Vi-l aduceam Ania, iar cînd am aprins chibritul am văzut că se rupsese bobocul de codiță, stăteau separate - trupul lung și țepos de căpșorul roșu, rupt - și a doua oară m-am gîndit ”semn rău”. Însă, am ajuns, fără necazuri mai mari, la etajul tău, al 19-lea, cînd am aprins ultimul chibrit pentru a verifica, așa cum eram, cu fruntea sîngerîndă, cu pantalonii uzi de lapte, cu fluierul piciorului rupt, cu mîna plină de țepi de cactus și fără trandafir, dacă mă aflam în fața ușii tale, Ania. De ce m-ați lăsat, scumpa mea, să bat atît de mult la ușă? Trei uși din vecini s-au deschis înaintea ușii dumneavoastră, iar bărbosul din apartamentul din dreapta s-a apropiat chiar de mine, cu un felinar în mînă, m-a luminat din cap pînă-n picioare, după care, fără nici un cuvînt, s-a retras în apartamentul lui.

Însă, indiferent de asta, m-ai așteptat cu drag, Ania, și de îndată ce ai închis ușa după fratele tău, eu am zburat către tine să te sărut, iar tu, cu sfeșnicul în mînă, m-ai îmbrățișat și, aplecînd din întîmplare sfeșnicul, ceara fierbinte mi s-a prelins pe ceafă, dar eu m-am văitat mai mult din pricina țepilor de cactus, pe care tu ai început imediat să mi-i scoți, unul cîte unul, cu un ac... Și, așa cum mi se pare acum, aceasta a fost cea mai frumoasă parte a acelei seri a noastre. Deoarece, atunci cînd m-ai invitat să mă așez, eu ți-am explicat ce s-a întîmplat cu pantalonii mei, tu ai spus: ”Păi, dă-i jos!” ceea ce eu am și făcut, după care tu ai vrut să mă mîngîi pe frunte, dar eu am țipat de durere și tu, apropiind sfeșnicul, ai înțeles totul, ai adus tifon și vată și mi-ai pansat capul, dulce Ania, iar eu ți-am luat mînuțele dulci să le sărut, dar tu m-ai împins pe sofa, ghemuit, Ania, și ai suflat în lumînare, iar eu, în sfîrșit, am putut să te țin în brațe, însă tu, cu piciorușul, mi-ai lovit tare neplăcut fluierul piciorului, la care eu din nou m-am văitat. Am fost nevoit s-o fac, Ania, dar tu ai strigat: ”Da' acu' ce dracu' mai ai?” și eu am început să-ți explic, dar în acel moment cineva a descuiat ușa, iar tu mi-ai spus ”ssșșș”, dar era din nou fratele tău, furios, după cum am putut constata cînd a aprins chibritul, iar tu ai zbierat ”ce cauți tu aici?”, la care frate-tu ți-a răspuns ”dar voi pe întuneric, a?”, iar tu ai țipat la mine ”vă rog, colega, părăsiți-ne!” ”Dar, Anicițo, scumpo”, am spus, ”eu?”. ”Dumneavoastră, dumneavoastră, duumneaaavoaaastrăăă” ați țipat, draga mea cea mai dragă, iar apoi s-a stins chibritul. Iar eu, jignit, am ieșit prin întuneric, fără haină, fără șapcă, fără pantaloni, fără chibrituri. Și am mai și dărîmat ceva pe drum, ceva de sticlă, o lampă sau o vază, nu știu, Ania, draga mea unică, iar aceste rînduri le-am scris pentru a-mi cere scuze pentru paguba neintenționată pe care V-am produs-o, scumpa mea.

Dacă puteți în vreun fel să mă iertați, dați-mi un semn, pentru că eu sufăr, al dumneavoastră supus și îndrăgostit pînă peste urechi.

Mania

mai multă Proză satirică de Miriana Stefanovici