Trei într-o barcă

de Jerome K. Jerome

fragmente

Tratamentul unei ușoare indispoziții

Eram patru: George, William Samuel Harris, eu și Montmorency. Cu pipele aprinse, ședeam cu toții în camera mea și discutam despre starea noastră jalnică - jalnică din punct de vedere medical, bineînțeles.

Nu se simțea bine niciunul și asta ne neliniștea la culme. Pe Harris îl apucau din cînd în cînd niște amețeli atît de ciudate, încît abia de-și mai dădea seama ce face. și George avea amețeli; nici el nu prea știa pe ce lume trăiește. Cît despre mine, aveam ficatul deranjat. știam că am ficatul deranjat, deoarece numai cu puțin înainte citisem o reclamă de pilule hepatice unde erau descrise amănunțit diversele simptome după care îți poți da seama că ficatul nu funcționează cum trebuie. Eu aveam toate aceste simptome.

Lucru foarte curios: ori de cîte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzațiilor încercate de mine.

Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei ușoare indispoziții ce mă tot sîcîia, cred că era vorba de boala fînului. Mi s-a adus cartea și am citit tot ce mă interesa; apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să frunzăresc alene paginile și să studiez, într-o doară, bolile una după alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am început, în orice caz, era o boală cumplită, nimicitoare, iar înainte de a fi străbătut măcar jumătate din lista „simptomelor premonitorii” eram încredințat că o am într-o formă foarte gravă. Am rămas cîtva timp înlemnit de groază; apoi, cu nepăsarea pe care ți-o dă doar deznădejdea, am mai răsfoit cîteva pagini. Am dat de febra tifoidă, am citit simptomele, am descoperit că am febră tifoidă, că o aveam probabil de luni de zile fără să știu; m-am întrebat ce s-ar mai putea să am; a venit rîndul choreei - am constatat, după cum mă așteptam, că sufăr și de choree; și cum cazul meu începea să mă intereseze, m-am hotărît să-l cercetez pînă la capăt, de astă dată pornind alfabetic. Am deschis, așadar la „acetonemie”, descoperind că mă ofilesc din pricina ei și că stadiul acut al bolii avea să se declare în următoarele cincisprezece zile. Am răsuflat ușurat constatînd că sufăr de nefrită cronică doar într-o formă benignă, astfel că, în privința ei, puteam trăi încă mult și bine. Aveam holeră cu complicații grave; cît despre angină difterică, o oploșeam din leagăn. După ce am parcurs cele douăzeci și șase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era artrita.

La început m-am simțit întrucîtva jignit; aveam impresia că e un fel de desconsiderare. Cum se făcea că nu am artrită? De ce această ofensatoare rezervă? După cîtva timp, totuși, învinseră sentimente mai blînde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patologia generală și, devenind mai puțin egoist, am hotărît să trăiesc și fără artrită. După cît se părea, guta, în forma ei cea mai gravă, pusese stăpînire pe mine fără ca eu să prind de veste; iar de zymosis sufeream, bineînțeles, din copilărie. Cum după zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus că asta e tot.

Am stat și am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobișnuit și că pentru studenții în medicină aș fi o adevărată achiziție. I-aș scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-și poată lua diploma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe toate părțile.

M-am întrebat apoi cît mai am de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul. La început n-am izbutit să-l simt deloc. Pe urmă, brusc, păru că pornește. Mi-am scos ceasul și am numărat bătăile – o sută patruzeci și șapte pe minut. Am încercat să-mi pipăi inima. Inima – nicăieri. Încetase să mai bată. Mai tîrziu am ajuns totuși să cred că trebuie să fi fost la locul ei și că a bătut tot timpul, dar nu garantez. M-am ciocănit pe toată partea din față a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, pînă sus, la cap, apoi am luat-o nițeluș înspre dreapta și stînga și puțin spre spate, dar n-am auzit și n-am simțit nimic. Am încercat să-mi văd limba. Am scos-o afară de un cot și, închizînd un ochi, m-am căznit s-o examinez cu celălalt. Nu i-am văzut decît vîrful, și singurul lucru cu care m-am ales a fost să-mi întăresc convingerea că sufăr de scarlatină.

În sala de lectură intrase un om sănătos și lipsit de griji; acum ieșea o epavă.

M-am dus la un doctor – un vechi prieten care-mi examinează pulsul și limba și vorbește despre vreme fără să-mi ia un ban, ori de cîte ori mi se năzare că sînt bolnav. Mi-am spus că, vizitîndu-l, i-aș face un adevărat serviciu. ”Ce-i lipsește unui doctor – mă gîndeam eu – e practica. Foarte bine, îi stau la dispoziție. O să-i ofer mai multe posibilități de practică decît o mie șapte sute de pacienți obișnuiți, atinși doar de cîte o boală-două fiecare”. M-am dus, așadar, întins la el.

— Ei, ia spune-mi, ce ai?, m-a întrebat.

— N-am să te fac să pierzi timpul, dragul meu, înșirîndu-ți cîte am – i-am spus. Viața e scurtă și s-ar putea să-ți sfîrșești zilele înainte ca eu să fi isprăvit. Să-ți spun mai bine ce nu am. Nu am artrită. De ce nu am artrită n-aș putea să-ți explic, fapt este că n-o am. Am însă toate celelalte boli.

I-am povestit apoi cum ajunsesem să fac această descoperire. Omul îmi deschise gura, se uită înăuntru, mă apucă strîns de încheietura mîinii, și cînd mă așteptam mai puțin, îmi dădu cîteva ghionturi în piept – curată lașitate! – apoi, deodată, îmi dădu o lovitură de berbece cu capul. În cele din urmă se așeză la birou, scrise o rețetă, o împături cu grijă și mi-o întinse. Am pus-o în buzunar și am plecat.

Fără s-o deschid am intrat la cea mai apropiată farmacie și am rugat să mi-o facă. Farmacistul o citi și mi-o dădu înapoi.

― Nu avem așa ceva – spuse el.

― Sînteți farmacist?

― Da, sînt farmacist. Dacă aș fi un consum alimentar combinat cu o pensiune, v-aș putea servi. Cum însă nu sînt decît farmacist, mă simt depășit.

Am citit rețeta. Suna așa:

1 livră (453 grame) de biftec cu

1 pintă (0,56 litri) de bere amară, la fiecare șase ore.

1 plimbare de zece mile în fiecare dimineață.

1 pat la 11 fix în fiecare seară.

Și nu-mi mai împuia capul cu lucruri pe care nu le înțelegi.

Am urmat prescripțiile cu fericitul rezultat pentru mine că am scăpat cu viață și mai trăiesc și azi.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome