Statisticomania

de Arben Kallamata

S-a strecurat printre noi atît de discret, încît nimeni n-a observat-o. Discret, dar decis, fără să întrebe pe nimeni dacă o acceptăm sau nu. La început suavă, zîmbitoare, cu un surîs cuminte, după care a devenit încăpățînată și arogantă. Ciudat e că, atunci cînd ne-am dat totuși seama cine era în realitate, a fost imposibil s-o mai alungăm. Devenise stăpînă pe noi. Dintr-un joc agreabil, ce-ți făcea plăcere, se transformase într-o tortură insuportabilă, într-o epidemie generală. Dacă i-ai fi închis ușa, intra pe sub ea, dacă ai fi blocat ferestrele, pătrundea pe unde nu te-ai fi așteptat.

Cel mai grav s-a îmbolnăvit însă directorul școlii noastre. Ne durea să-l vedem așa, mîndrețe de bărbat, cu călcătura apăsată, învins de ea ca de o boală incurabilă, ros pe dinăuntru, dezorientat și fără pic de speranță. I s-a supus cu o pasiune morbidă (și trebuie spus aici că ne-a impus-o și nouă, profesorilor școlii, profitînd, cînd era cazul, de autoritatea lui de director), cu o energie ce i-a secat puterile și acesta a fost principalul motiv al ”mutării” lui acolo unde a fost mutat.

La început ne-am trezit cu cîteva plicuri simple, oficiale, fără timbre, dar cu ștampila pe fiecare colț. De obicei, directorul le deschidea în fața întregului colectiv. Eram un colectiv mic de profesori dintr-o școală de țară și directorului nu-i era greu să ne strîngă ori de cîte ori credea de cuviință. Așa încît aveam mereu ședințe, mai ales în ultima vreme. Nu știu, și probabil că am greșit neîntrebînd, dacă și pînă acum au venit astfel de plicuri la noi în școală. Eram tînăr și n-am dat importanța cuvenită acestui fapt.

Apoi, încetul cu încetul, totul a început să se schimbe. Plicurile erau deschise febril; mîinile directorului tremurau și dădeau semne de nerăbdare. După o vreme, a început să le deschidă rupîndu-le muchia, apoi tăindu-le cu un briceag și, mai tîrziu, aproape sfîșiindu-le, pînă ce a ajuns să vină la ședință cu plicurile deschise și conținutul știut pe dinafară. Adesea, și asta s-a întîmplat după o vreme, cînd totul părea compromis și era clar că directorul nostru fusese atins de o boală incurabilă, în locul plicurilor primeam telefoane. Convorbiri lungi și istovitoare (pentru că nici telefoanele nu funcționează cum trebuie), în cursul cărora directorul lua notițe amănunțite, repetînd tare ceea ce spunea persoana de la capătul celălalt al firului. Nu mai știu de cîte ori l-am găsit pe director în postura aceasta, cu bărbia aplecată spre stînga ca să țină receptorul, scriind cu repeziciune cu mîna dreaptă, absent la tot ce se întîmpla în jur.

Îmi amintesc doar că scrisorile erau scurte, cu cîteva dispoziții ce păreau absolut necesare și ușor de îndeplinit. Apoi dispozițiile s-au înmulțit: de două ori pe trimestru, de trei ori, o dată pe săptămînă... Și, în plus, cerințele deveneau mereu tot mai ciudate, așa încît am început să credem că însuși directorul, atins de boala neiertătoare, își trimitea singur multe dintre ele, din nevoia de a munci mai mult și mai bine. Nu pot să nu spun că o parte din aceste îndoieli ni s-au adeverit mai tîrziu.

Primele scrisori erau simple de tot. Se cerea, de pildă, să se comunice procentul elevilor promovați pe trimestru sau pe întregul an școlar, media fiecărei clase la cutare materie, media generală pe clase. De regulă, întocmeam statisticile acestea în timpul liber, cînd aveam vreo ”fereastră” sau după ore. Oricum, nu ne răpeau prea mult timp. Directorul strîngea datele furnizate de noi, le prelucra și le trecea într-un tabel centralizator. Desigur, sarcina lui era mai grea, pentru că trebuia să întocmească situația la nivelul întregii școli. În vreo două rînduri i-am propus să-l ajutăm, dar el n-a acceptat cu nici un preț. Se pare că munca aceasta îi dădea o oarecare satisfacție, care, mai tîrziu, s-a transformat într-o manieră sinistră, ce l-a dus la pierzanie.

Apoi, înmulțindu-se, cerințele acelea au devenit mai sofisticate. Trebuia să comunicăm cîți elevi cu media patru, cinci, șase... pînă la zece avem la fiecare materie, în fiecare clasă, la toate materiile pe toată școala și pe toată școala la materii diferite. Firește, mediile ieșeau cu zecimale, iar noi le rotunjeam. După care nu le-am mai rotunjit.

A început să nu ne mai ajungă timpul liber și, de voie, de nevoie, lucram în timpul afectat pregătirii personale, întocmirii orarelor și planurilor de muncă, pe care, se înțelege că le făceam de mîntuială. Au venit, însă, și vremuri mai grele. Se cerea: ”Cît la sută dintre elevii cu zece au cîte 1,2,3,4,5... de zece, de opt, de șapte...; Cît la sută dintre elevii cu nouă au luat cîte 1,2,3,4,5... de zece, de nouă, de opt...” și așa mai departe. Erau însă și altfel de cerințe: ”La cît prevedeți media materiei pe care o predați, pe fiecare clasă; la cît prevedeți media clasei la care sînteți diriginte, pe toate materiile etc...etc... la finele lui septembrie, octombrie, noiembrie... pe primul trimestru, pe al doilea... la sfîrșitul anului? Cîți elevi cu nota de zece, de nouă, de opt... veți avea în septembrie, octombrie, noiembrie..., la sfîrșitul primului trimestru...”

Pare nițelus sîcîitor, nu? Trebuia să răspundem la toate aceste întrebări și n-aș spune că era sîcîitor, în comparație cu ceea ce avea să vină mai tîrziu. Sînt de acord că, dacă n-am fi avut cele două mașini de calculat, lucrurile ar fi luat o întorsătură urîtă. Totuși, chiar și cu ele, nu ne descurcam ușor. Planurilor și orarelor li s-a pus cruce definitiv. Am început să calculăm în timpul orelor de clasă, cînd elevii lucrau la tablă sau cînd răspundea cîte unul a cărui notă o ”știam” dinainte. Iar aceștia deveneau tot mai numeroși. Pe de o parte, pentru că nu ne ardea de ascultat, iar pe de alta, ca să cîștigăm timp. S-a trecut apoi la activizarea elevilor. La început, a celor cu media zece, apoi a mediocrilor și, în final, a întregii clase. Oricum, ăsta era un lucru bun. Angajîndu-i în astfel de calcule, făceam cu ei un fel de practică foarte concretă, fără cărți și teorie, fără...

În timp ce sărmanul nostru director muncea de unul singur. Da, da, singur. Și, din păcate, nu lucra nici cu mașina de calcul, în care n-avea încredere. Între timp, cerințele se îndeseau: ”Cît la sută dintre elevii cu zece au părinții cooperatori, funcționari, muncitori (sau, mai concret, de exemplu, șefi de catedre, contabili, tractoriști, zootehniști, etc...)” La fel pentru elevii cu nouă, cu opt, cu șapte...

Tocmai în aceste momente am avut marea îndoială. Întrebările erau atît de ciudate, atît de înfricoșătoare și de monstruoase, încît, dacă le-ai fi visat într-o noapte, n-ar fi fost exclus să faci din pricina lor infarct. Și, adevărul e că nouă, profesorilor, ele ni se înfățișau cel mai adesea noaptea, aproape în fiecare noapte, dar, din fericire, nimeni n-a pățit nimic. Asta din cauză că microbii ni s-au inoculat dozat, creindu-se în creierul fiecăruia un fel de imunitate. Totuși, pot să afirm că farmacistul din sat este martor că în perioada aceea cererea de Valium, Luminal și chiar de Trinitrină a sporit considerabil.

Cu directorul nostru lucrurile se petreceau puțin altfel. El stătea bine cu inima și, în plus, avea impresia că suprasolicitarea și tensiunea nervoasă i se localizaseră și acționau numai în celule cerebrale. Concret, multe solicitări din ultima vreme, deși formulate în același stil, vădeau o altă mînă. Așa au fost: ”Cît la sută dintre elevii cu zece, nouă, opt, șapte... stau în prima bancă, în a doua, în a treia...? Cît la sută dintre elevii cu nota nouă stau pe rîndul dinspre fereastră, de la ușă, din mijloc? Cît la sută dintre elevii cu opt stau în partea stîngă a băncii, cît la sută în dreapta? Cît la sută dintre elevii cu șapte au bunici, frați, surori care stau acasă (și din ce total)...?” Mai erau și multe cerințe, a căror rezolvare te-ar fi putut ajuta substanțial să stabilești aportul unghiului sub care cădeau razele de soare pe bancă, numărului membrilor de familie, numărului etajelor casei, distanței pînă la școală, numărului de la pantof, înălțimii personale sau grosimii saltelei, aportul acestora, deci, la bunul mers al lecțiilor...

Mi-e rușine s-o spun, dar, de dragul adevărului, trebuie să mărturisesc că am hotărît să-l supraveghem pe directorul nostru. Poate că nu vă vine a crede că am făcut asta în interesul lui, dar vă declar cu toată sinceritatea că nu am premeditat nimic. Vroiam doar să preîntîmpinăm vreun necaz și mai mare. Poate că a fost cam tardiv, dar, oricum, eram convinși că nu e totul pierdut. Și ce n-am făcut! Așteptam înfrigurați și am fi dat orice pentru a evita solicitări precum: influența cantității de ouă consumate, a numărului de lingurițe de zahăr puse dimineața, în lapte, a fotbaliștilor preferați etc., asupra procentului de promovabilitate și mediei fiecărui elev, mediei pe clasă și pe școală... Nu, nu, eram siguri că nu le-am fi făcut față nici noi, stagiarii. Iată de ce ne-am îngăduit, cu conștiința curată, să-l supraveghem pe director.

Din ținerea sub observație a cabinetului său n-a apărut nici un indiciu interesant. Dinăuntru se auzeau doar cifre și procente ce se repetau și se repetau, se adunau și se scădeau, se împărțeau și se ridicau la putere, creșteau ulterior și scădeau la zero, erau introduse în paranteze sau fracționate... Trebuiau supravegheate orele de clasă. Iată și scena pe care s-a desfășurat acea lecție memorabilă. O clasă obișnuită, cu directorul-profesor la catedră și, în spatele ușii doi-trei profesori ascultînd cu atenție, unul la gaura cheii, altul la crăpătura dintre toc și ușă, iar al treilea cocoțat pe spinarea celorlalți doi.

― Ce procent de absenți avem astăzi? întreabă directorul.

Din mijlocul clasei se ridică un elev cu o hîrtioară în mînă:

― Lipsesc 5% dintre elevi. Media 6,37 are 20% din familie, sora cea mică, bolnavă și, deoarece restul de 80% e la serviciu a rămas acasă pentru a-și îngriji sora. Iar 8,22 a prezentat un certificat medical, conform căruia are de stat la domiciliu 33,333% din zilele săptămînii.

― Bine, 9,87, stai jos (elevii nu erau strigați pe nume, ci cu cifra mediei pe care o aveau). Cît la sută dintre elevi vor să răspundă benevol? Cum, zero la sută? Culmea! Așa vreți voi să ridicați media clasei? O să faceți școala de rîs. Clasa voastră are 7,5% repetenți. Hai, tu, 7,002. Iar voi, ceilalți închideți cărțile sută la sută, pentru că altfel o să vă articulez cîte un 20%, să vă cruciți.

”7,002” se ridică și începu să vorbească din lecția de zi:

― În Africa trăiesc multe specii de animale și păsări, dintre care putem aminti elefantul, leul, maimuța...

― Stai, stai! Ce tot spui acolo? îl întrerupe directorul.

― Așa scrie în manual...

― Da' ce, asta v-am spus eu? Nu v-am predat cu cifre și detalii? Ia spune-mi, cît la sută din animalele lumii trăiesc în Africa? Cît la sută dintre ele sînt lei, girafe, maimuțe și elefanți. Care este media de viață, greutatea medie, înălțimea și viteza medie de deplasare a fiecăreia dintre ele?

― ...

― Stai jos! 40%! Deoarece a trecut 50% din oră, continuăm cu explicarea lecției următoare.

Exact în momentul acesta a avut loc evenimentul despre care se mai vorbește și azi. Cei trei profesori deschiseră brusc ușa și-l scoaseră afară, pe brațe, pe directorul care preda. Elevii stăteau uluiți în picioare, în timp ce ”victima” urla protestînd că nu e corect să lase neexplicat restul de 63,24% din lecție...

mai multă Proză satirică de Arben Kallamata