Barba
Federico avea o barbă superbă. Barbă-carte de vizită. Barbă-poziție socială. Îi cobora pe obraji și pe bărbie într-o unduire moale, fluidă, ondulată. Se aduna, sprijinindu-i-se în capul pieptului, unde, ultimii cîrlionți castanii, mlădioși, se pierdeau într-un văl aproape auriu. Barbă-cuceriri. Barbă-rațiunea de a fi.
Oricine îi era prezentat lui Federico nu se dădea în lături să-i laude imediat barba, împotriva oricărei reguli de bună-purtare. Dar lauda era irezistibilă. Federico o accepta complăcîndu-se deschis, cu o grație regească.
Multe femei l-au iubit pe Federico din pura curiozitate voluptoasă de a-și lăsa obrazul, între somn și veghe, pe barba aceea. Federico a fost ales deputat pentru că țăranii din colegiul lui electoral îl văzuseră odată, în timp ce trecea cu automobilul, ridicîndu-se și privind pentru o clipă, plin de grandoare, ogoarele lor: vibrațiile degajate de barba lui bogată, fluturînd în vînt, parcă se prelungeau într-un mănunchi imens ce cuprindea într-un cerc binevoitor podgoriile și dealurile.
Avînd așa o barbă, Federico n-a avut nevoie în viață nici de forță, nici de șiretenie, nici de bunătate, nici de inteligență sau de noroc.
Totul pînă în ziua cînd s-a întîlnit cu Necuratul.
Ca să-l ducă la pierzanie pe Federico, Necuratul luase înfățișarea unui imbecil.
De cum îi fusese prezentat lui Federico, acest imbecil care, în lumea duhurilor era Necuratul, dar pentru pămînteni luase numele inofensiv de Gaetano Gaetani, arătă o mare admirație pentru barba acestuia și începu să-i pună o sumedenie de întrebări în legătură cu ea.
Pentru Federico nu era ceva nou. De fiecare dată întrebările se repetau, iar el avea întotdeauna pregătite mai multe răspunsuri amabile.
Dar este prerogativa imbecililor să fie originali. De aceea, Gaetano Gaetani, un imbecil desăvîrșit, îi pusese lui Federico o întrebare despre barbă ce nu-i venise în minte nici unuia din imbecilii nu tocmai desăvîrșiți întîlniți de acesta în viață.
Îl întrebă:
― Scuzați-mă, cînd dormiți, cum o țineți: sub sau peste cearșaf?
Federico se gîndi o clipă, apoi spuse:
― N-aș putea să vă răspund, n-am dat atenție.
O altă prerogativă a imbecililor este să fie insistenți.
De aceea, Gaetano Gaetani, după alte cîteva fraze schimbate, reluă:
― V-aș ruga să fiți puțin atent, sînt chiar curios și vreau să știu dacă noaptea o țineți sub sau peste cearșaf.
― N-aveți nici o grijă, îi răspunse Federico, am să vă spun.
Cînd, după alte cîteva schimburi de cuvinte în legătură cu diferite chestiuni, cei doi s-au despărțit, Gaetano Gaetani, care nu era altcineva decît Necuratul travestit în imbecil, îl mai rugă o dată pe Federico:
― Să nu uitați să-mi comunicați dacă o țineți, în somn, deasupra sau dedesubt.
Și dispăru.
*
Federico se duse să petreacă două ore la o prietenă bună, apoi se întoarse acasă și redactă cîteva scrisori adresate alegătorilor din colegiul lui; după aceea se îmbrăcă din nou, mîncă și porni spre Club. În tot acest timp, nu se mai gîndi la Gaetano Gaetani. Dar seara, întors acasă, în timp ce se dezbrăca, cu gînd să se culce, își aduse aminte pe neașteptate de el și de întrebarea lui.
Zîmbind, se opri o clipă așa cum era, singur, în fața pernei și a cearșafului petrecut peste pled; făcea un oarecare efort ca să se reprezinte pe el însuși și să vadă dacă barba stătea deasupra sau dedesubt, dacă trona cu sclipiri negre pe albul acela sau dacă dispărea înăuntru. Nu reuși să-și contureze o imagine clară. Zîmbi din nou, zicîndu-și în sinea lui:
― Ce curios! Ia să vedem!
Se sui în pat, își vîrî picioarele sub pled și începu să se tragă în jos, tot mai încet, stăpînit parcă de o mare curiozitate. Se mai trase puțin. Cînd extremitatea bărbii atinse cearșaful, ceva nelămurit îl opri pe Federico, acum nedecis. Printr-un efort de voință, se mai împinse puțin, lăsîndu-se moale și săltîndu-și puțin fața în așa fel încît barba să-i rămînă în întregime afară. Se examină mintal. Poziția i se părea forțată: cu o mișcare rapidă, se întoarse, lăsîndu-și capul în jos, plecînd cît mai mult ochii ca să-și vadă bărbia. Barba dispăru aproape în întregime în conul umbrit. El mai așteptă cîteva clipe nemișcat, ca să se studieze. Dar pricepu că nu era o poziție firească. Se întoarse pe o parte, dar nu rezistă multă vreme, pentru că din fragedă pruncie era obișnuit să doarmă pe spate. Se așeză din nou cu barba afară. După aceea o vîrî iar înăuntru.
Toate încercările de a găsi poziția spontană, obișnuită, s-au dovedit zadarnice. Federico stinse lumina, cu gînd să adoarmă cum o fi, însă și pe întuneric, împins parcă de o forță irezistibilă, își zvîcnea barba cînd deasupra, cînd dedesubt, cu o mișcare rapidă a bărbiei, de care își dădea seama numai după ce o făcea. Uneori era gata, gata să ațipească, dar, pe neașteptate, problema pusă de imbecilul acela de Gaetano Gaetani, adică Necuratul în chip de imbecil, îi apărea cu toată limpezimea, iar bărbia, un adevărat resort, îl trezea pe loc.
Strigă:
― Dumnezeule, dar în celelalte seri cum o țineam? Afară sau înăuntru? Deasupra sau dedesubt? Am și eu dreptul să știu! Cuprins de un fel de furie, aprinse lumina și sări din pat. Se plimbă puțin prin cameră și după un răstimp reuși să dea alt curs gîndurilor. Evocă o partidă de biliard din seara respectivă, de la Club, reparcurgînd toate fazele. Dar dincolo de acest gînd, simțea vibrația celuilalt, deși se străduia să-l alunge. Tot ce reuși, a fost să-l țină departe, suspendat parcă în gol: spera ca în cele din urmă să se prăbușească de la sine. Încruntîndu-și energic sprîncenele și încercînd să se agațe cu toate puterile de imaginea partidei de biliard, se apropie din nou de pat. Se sui, se strecură în așternut: cînd să se vîre de tot, o voce stupidă, vocea lui Gaetano Gaetani, îl făcu să simtă un nod în gît:
― Ia să vedem, barba rămîne afară sau înăuntru?
Și supliciul reîncepu.
Zorii îl găsiră pe Federico așezat pe pat, pe jumătate răsturnat pe pernă, înghețat de frig și fără vlagă, după un somn chinuit, întrerupt de tresăriri. Cînd se trezi de-a binelea, se ridică amețit și își făcu toaleta, zăbovind mai mult decît de obicei, fără să reușească să înlăture de pe chip urmele dezastrului.
Ieși la plimbare; cînd i se păru că era ora potrivită, se duse să-l caute pe Gaetano Gaetani. Nici el nu știa de ce. Poate ca să-l ia la palme. Sau poate ca să-i destăinuie suferințele ridicole din timpul nopții. La cafeneaua unde îl cunoscuse cu o zi mai înainte, află că Gaetano Gaetani locuia pe strada X, la numărul Y, etajul N. Dar în strada X, la numărul Y, etajul N bătu zadarnic la ușă, în repetate rînduri. Gaetano Gaetani plecase și Federico era prea indispus ca să observe că pe scară rămăsese un iz de pucioasă, iar pe trepte se zăreau urme de paricopitat grăbit.
*
La dejun, Federico se liniști; se luă cu altele și apoi începu să se gîndească la noaptea precedentă ca la un lucru stupid și ca la o insomnie banală. Îi făcu o vizită bunei lui prietene, redactă cîteva scrisori, se îmbrăcă, luă masa, jucă biliard, apoi pocher, la Club; ajunse acasă mai tîrziu decît de obicei. Nici nu-și mai amintea de noaptea aproape albă.
Chiar și atunci cînd, în papuci, în fața oglinzii, își aduse aminte, în timp ce-și pieptăna barba înainte de culcare, povestea i se păru ridicolă: era cum nu se poate mai calm.
― Ce prostie!
Se întinse iute în pat, cu toată naturalețea, vîrîndu-și barba și bărbia sub cearșaf:
― Ah...
După un minut de relaxare, își dădu seama că poziția era totuși incomodă și, fără îndoială, nu era cea obișnuită. Faptul nu-l tulbură cîtuși de puțin. Dădu cearșaful deoparte și își scoase bărbia cu barba ce se întinse maiestuoasă peste albul invadat de lumina de la veioza încă aprinsă.
― Așa...
Nu se tulbură nici mai tîrziu cînd observă că nu aceea era poziția comodă, obișnuită, spontană. În consecință, trase următoarea concluzie:
― Se vede că atunci cînd nu mă gîndesc în mod expres, îmi tot schimb poziția. Un timp înăuntru, un timp afară. Mîine, cînd o să-l întîlnesc pe imbecilul de Gaetano, am să-i spun "un timp înăuntru, un timp afară; un timp deasupra și altul dedesubt". Așa-i firesc... într-adevăr...
Într-adevăr, deja avea impresia că obosise ținîndu-și capul pe spate, și-l plecă pînă cînd, lunecînd ușor, barba revărsată peste cearșaful alb se micșoră, se retrase, se ascunse, și dispăru în umbră.
― Așa... Ce somn îmi e!
Stinse lumina; era gata, gata să adoarmă. Dar pe măsură ce se adîncea în somn, chestiunea, în loc să pălească asemenea celorlalte gînduri, devenea tot mai pregnantă, chiar exclusivă. Creierul lui dormea, cu excepția unei porțiuni, poate a unei singure celule care, brusc, îi sugeră:
― Dar nu-i cîtuși de puțin adevărat că în somn trebuie să-ți tot miști capul, cît e noaptea de mare, cînd în sus și cînd în jos, pentru a alterna poziția bărbii.
Imaginea aproape obiectivă a propriei persoane îi apăru drept ceva angoasant și monstruos: Federico dormind întins pe un pat, cu ochii închiși, ce-și sălta la intervale regulate capul, ca după un răstimp să-l lase în jos, apoi iar în sus, făcînd ca barba celui ce dormea, Federico și nimeni altul, să apară și să dispară. În vis, gemu de groază. Geamătul îl trezi. Dacă dormise două minute. Zorii îl găsiră pe Federico așezat pe pat, pe jumătate răsturnat pe pernă, înghețat de frig, căzut într-un somn chinuit, întrerupt de tresăriri, din care cu greu se trezi complet. Lucrurile se repetară în următoarele două, opt, zece nopți. În fiece dimineață fața lui purta urmele insomniei, ale grijii; nu îndrăznea să se destăinuiască nimănui. Arăta din ce în ce mai rău. Toată lumea observase schimbarea lui progresivă și împărtășindu-i impresiile, îi sporeau chinul. Ceea ce era mai rău era că aproape toți, auzindu-l spunînd că se simțea bine, încheiau discuția, zicîndu-i în glumă:
― De altfel, cît timp ai barba, totu-i perfect.
Se duse la un medic, apoi la mai mulți. Fiecare din ei îl întreba:
― Ați avut vreun necaz? Vă supără ceva?
Și toți îi recomandau același lucru:
― Stați liniștit, nu vă faceți gînduri și, mai ales, dormiți, dormiți bine noaptea.
Dar el se chinuia nopțile, petrecîndu-le într-o veghe istovitoare, mișcîndu-și barba cînd în sus, cînd în jos, cînd înăuntru, cînd afară și întrebîndu-se la nesfîrșit, cu o neliniște tot mai mare, sfîșietoare:
― Dar, pentru Dumnezeu, timp de treizeci de ani, cum am ținut-o?
*
Ajuns în culmea disperării, într-o bună zi luă o hotărîre: singura posibilă, imperioasă; o luă după ce de sute de ori se agățase de ea și tot de atîtea o respinsese. Se sui în tren, se duse în alt oraș, intră la un frizer și îi ceru:
― Ras. Tuns și ras: barba și mustățile. Complet. Ras bine.
Frizerul șovăi, dar în fața tonului hotărît și a evidentei disperări curpinse în cuvintele ciudatului client, nu îndrăzni să spună nimic. Ciudatul client închise ochii. Bărbierul îl tundea și-l rădea, fără să aibă curajul să deschidă gura. Nu avu inima nici să telefoneze la poliție, cum fusese tentat, bănuind că avea de a face cu o persoană pusă sub urmărire. Răsuflă ușurat cînd îl văzu ieșind din frizerie și îndepărtîndu-se, de nerecunoscut, de te apuca mila.
Este de prisos să mai adăugăm că Federico n-a mai fost iubit de femei, n-a mai fost ales deputat și n-a mai avut nici o rațiune ca să trăiască. Dar n-a murit din această pricină, pentru că poți foarte bine să trăiești și fără să ai vreun motiv.
mai multă Proză satirică de Massimo Bontempelli
