Dificultăți financiare

de Willy Breinholst

Teorie

În chestiunile bănești, soțul ar trebui să fie întotdeauna sincer și cinstit față de soia lui. El procedează bine atunci cînd o face, liniștit, părtașă la dificultățile sale mai mult sau mai puțin trecătoare. Niciodată nu-i e îngăduit s-o încurajeze prin comportarea sa spre acțiuni meschine vizînd îmbogățirea. În domeniul acesta, femeile au fost dintotdeauna experte.

Practică

La intervale convenabile, cam la doi ani o dată, fac pe soțul generos și o invit pe Marianne la o masă aleasă, după care o duc la un teatru.

Asta s-a întîmplat și acum de curînd. Mîncarea a fost excelentă, vinul foarte bun, mocca aromată și tare, iar țigara de foi atît de savuroasă, pe cît te-aștepți de la havana cea mai scumpă.

După ce mi-am băut ultimul strop de coniac, iar Marianne și-a pus cu modestie palma peste ceașca de mocca în momentul cînd am vrut să-i torn pentru a patra oară, l-am rugat pe chelner să-mi facă socoteala. Mi-a înfățișat-o și am dus mîna la buzunarul de la piept, după portofel – dispăruse! Nu buzunarul de la piept, ci cum v-ați dat seama, desigur, portofelul. O descoperire extrem de șocantă, de-a dreptul paralizantă, căci, cînd am plecat de-acasă, era plin doldora cu cinci bancnote de cîte o sută de coroane. Eram absolut sigur că-l aveam la mine cînd m-am dus să scot mașina din garaj. Prin urmare, îl pierdusem pe drum.

Chelnărul mă cerceta, așteptînd. Mi-am păstrat sîngele rece și am privit-o pe Marianne.

― Ah – am spus cu un calm forțat – nu vrei să fii atît de bună să achiți nota? Sau să schimb o bancnotă de cinci sute de coroane?

A plătit fără o vorbă și a vîrît nota în poșetă.

― Îți înapoiez banii îndată ce ajungem acasă – i-am spus în șoaptă, gîndindu-mă cu încordare unde aș fi putut să pierd portofelul.

În vreme ce Marianne s-a dus la garderobă, ca să se aranjeze, am căutat sub masa noastră, apoi sub cele vecine, însă în zadar.

― Ce cauți? m-a întrebat Marianne cînd s-a întors.

― Nimic deosebit. Mi-a căzut mucul de țigară.

― Prostii! Îl ai în gură.

― Ah, chiar așa!

Nu mai știu despre ce-a fost vorba în piesa de teatru pe care am văzut-o după aceea. Nu mă puteam concentra deloc și mă gîndeam mereu la portofel. Cinci sute de coroane sunt bani mulți. M-am hotărît să dau un anunț la rubrica ”Pierderi” a ziarului și să făgăduiesc o sută de coroane găsitorului cinstit.

În pauză, Marianne a băgat de seamă că eram cam distrat.

― N-ai zîmbit nici măcar o singură dată, în vreme ce întreg teatrul se amuza. Te-apasă ceva?

― Pe mine? Nu… sau totuși! Scaunele! Scaune cam tari, nu-i așa? Îți știrbesc plăcerea.

Cînd după pauză ne-am întors la locurile noastre, am aruncat o privire rapidă sub scaune, să văd dacă nu cumva portofelul meu se afla pe undeva, deși îmi puteam spune că așa ceva era exclus.

Ne-am întors cu mașina acasă, am descuiat ușa și am deschis-o… iar acolo, pe preș, chiar sub despicătura pentru cutia de scrisori, era portofelul meu. L-am ridicat repede, pe cît se poate fără să se bage de seamă, și l-am vîrît în buzunarul de la piept.

― Ce-ai găsit? m-a întrebat Marianne.

― Doar o piesă de cinci öre, dar, în definitiv, și ăștia-s bani.

N-aveam nici un motiv să-i povestesc Mariannei despre necazul meu. N-aș fi făcut decît să provoc reproșuri că nu sînt mai atent cu lucrurile mele.

A doua zi am reflectat asupra întîmplării. Problema era: pierdusem portofelul mai înainte de a părăsi casa? Sau îl pierdusem în drum spre resturant? Iar cinstitul găsitor îl azvîrlise prin despicătura pentru cutia de scrisori? Adresa a putut s-o afle din permisul de conducere ce se găsea în portofel. Dacă s-a întîmplat cazul din urmă, atunci omul ar trebui să-și primească recompensa, indiferent dacă eu fusesem acasă sau nu. O asemenea cinste și lipsă de egoism trebuiau răsplătite. Din portofel nu dispăruse nimic, nici măcar o hîrtie de zece coroane.

Să admitem că găsitorul locuia în vecinătate; poate chiar că era cineva care mă cunoștea. Atunci, pur și simplu, nici n-ar fi putut să procedeze altfel. Ar fi meschin să fac așa, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. S-ar spune în cartierul nostru de vile că sunt prea zgîrcit ca să plătesc o recompensă! Mi-am amintit deodată că am citit despre oameni care au găsit valori mari, într-un anume caz chiar o servietă cu peste o sută de mii de coroane, și care au fost răsplătiți cu o amărîtă de țigară.

În consecință,m-am decis să ofer găsitorului o recompensă de cincizeci de coroane în cazul că aș putea da de el. Drept urmare am publicat în ziar un mic anunț: ”Cinstitului necunoscut care a găsit duminică seara un portofel maro din piele de porc, cu cca 450 coroane daneze și 50 coroane suedeze, e rugat să-și comunice prin această rubrică numele și adresa, indicînd ce monogramă gravată cu aur se afla pe portofel. Proprietarul îi va înmîna atunci 50 coroane, ca o binemeritată recompensă”.

A doua zi am deschis cu emoție la rubrica ”Se caută/S-a găsit”. Am tresărit, dînd cu ochii de numele Mariannei și de adresa noastră.

― Ce-nseamnă asta? am întrebat-o, arătîndu-i anunțul.

― Înseamnă că eu ți-am găsit portofelul. L-ai pierdut cînd te-ai aplecat să deschizi poarta basculantă a garajului.

― Frumos! Dar de ce naiba nu mi l-ai dat? De ce l-ai aruncat prin despicătura pentru cutia de scrisori?

Marianne m-a privit țintă în ochi.

― Fiindcă altminteri m-aș fi ales numai cu un „mulțumesc” lipsit de recunoștință. Și fiindcă am nevoie exact de cincizeci de coroane pentru o pălărie nouă.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică