Protezozaurii

de Gheorghe Păun

Glonțul îi trecu șuierînd la cîțiva centimetri de ureche și se pierdu printre ramurile tufișului, zdrențuind în trecere cîteva frunze. Păli și-și duse reflex mîna la inimă. După zgomotul făcut de înșurubarea în aer recunoscuse tipul. Fusese un glonț sofisticat, lansat dintr-o armă sofisticată, la care nu aveau acces decît profesioniștii și care în mîna unui profesionist nu-și greșea niciodată ținta. Nici acum nu și-o greșise, era sigur. Exact pe acolo pe unde trebuia să treacă, pe acolo trecuse. Fusese un semnal. Cunoștea scenariul. Peste cîteva secunde, nu multe, va urma un al doilea, care îl va lovi în plin. Avea la dispoziție cîteva secunde pentru a desluși semnalul, pentru a pricepe de unde și de ce îi vin gloanțele și, într-o goană amețitoare a gîndurilor, înțelese cine și de ce trage, ba avu chiar timp să ghicească unde îl va lovi al doilea proiectil pentru a fi în întregime eficient: în ficat. Își îndepărtă mîinile de trup pentru a nu le expune inutil plasîndu-le între ochiul trăgătorului și organul condamnat și la sfîrșitul gestului avu confirmarea că raționase corect. O săgeată de foc și spaimă plesni surd în interiorul lui, fărîmițîndu-se, fărîmițîndu-i ficatul. Căzu într-o parte pe bancă și căderea fu nesfîrșit de lungă, de înceată și de dureroasă. Percepu în cădere bip-bip-urile semnalizatorului de alarmă corporală și intră în întuneric și neființă cu încredințarea că ambulanța va sosi înainte ca întunericul și neființa să ajungă de neînvins.

Trăgătorul plie arma, o închise într-o valijoară maronie, o aruncă pe bancheta din spate a mașinii și-i spuse domol șoferului:

― Gata, dă-i drumul! De-acum o să voteze cum trebuie.

*

Peste cîteva zile, Arnod, restabilit, îi povestea infirmierei, ținînd-o de mînă, de mijloc sau, uneori, mîngîindu-i pulpele: „Îți spun, mă aflam deasupra băncii pe care mă prăbușisem, mă vedeam foarte bine, leșinat, sîngerînd, cu ficatul făcut ferfeniță. știam că acolo voi fi lovit, plămînii se mai recuperează, intestinele la fel... Inima n-o mai am demult, iar în rinichi nu aveau cum să tragă pentru că primul glonț venise din față. Am raționat cum trebuie și așa mi-am salvat mîna. Altfel, acum aș fi avut și cîteva degete noi. Și, cum îți povesteam, stăteam deasupra mea și mă examinam, cu interes și curiozitate, așteptam sosirea ambulanței, nu mă durea, nu sufeream în nici un fel, cînd a venit elicopterul să-mi ridice corpul m-am strecurat și eu înăuntru, pricepi?, corpul meu era pe targă și eu deasupra, sub tavanul cabinei, priveam spre mine cel pe care îl vezi acum și... și... atunci te-am remarcat și pe tine, din prima clipă mi-am zis: ia te uită ce infirmieră drăgălașă! După ce-mi revin trebuie neapărat să-i vorbesc. Nu plec din spital pînă nu-i vorbesc. știi ce mi-a plăcut cel mai mult la tine, atunci, la început? Genele, genele tale umbroase, mereu aplecate, alintîndu-se parcă, ascunzînd privirea și promițînd în același timp priviri, priviri de catifea și de foc, priviri de dragoste...” Infirmiera îl lovea din cînd în cînd peste mînă, așa, în glumă, își lăsa pleoapele cît putea de jos și zîmbea, evident flatată, dar cu aerul neîncrezător și șmecher al fetelor care vor să pară că le știu pe toată și nu se mai lasă păcălite de vorbele meșteșugite ale gazetarilor, oricît de bine alese ar fi acele vorbe. Arnod îi dădea înainte, cu elicopterul, cu operația, cum a asistat el la transplant, la verificarea noului ficat, cum nu și-a luat el ochii de la ea tot timpul, de la genele ei, de la mîinile, de la buclele și zîmbetul ei. Nu spunea însă nimic despre cei doi „civili” care supraveghează operația, singurele persoane de acolo care nu erau medici, nu făceau parte din echipa spitalului. Nu voia să vorbească despre ei sau nu știa că fuseseră acolo, infirmiera nu era deloc lămurită asupra acestui punct, nu voia să se afle că știe cine a asistat la operație, sau pur și simplu fabulase tot timpul, imaginîndu-și cum se desfășuraseră evenimentele și improvizînd sau folosindu-se de lecturi din cine știe ce carte pentru a o copleși pe ea cu viziunile lui „de după moarte”? Pe de altă parte, Arnod era sigur că aceia care îl angajaseră pe trăgător erau la curent cu mersul operației, urmăreau probabil fiecare cuvînt, fiecare mișcare din salonul în care își petrecea el convalescența, poate chiar și infirmiera asta drăguță și naivă – oare era într-adevăr naivă? – era omul lor, șade lîngă el numai pentru a-l supraveghea, pentru a le transmite ce gînduri are, dacă și-a schimbat sau nu intențiile în legătură cu legea. „Oho, ce le-am mai schimbat! Sînteți tari, domnii mei, recunosc, sînteți tari... De-acum nu mai pot să votez cum vreau, ci cum trebuie. Presupun că știți foarte bine asta, așa că nu are rost să vă faceți griji. N-are rost și gata. Lăsați-o totuși pe gîsculița asta să-mi mai țină de urît cîteva zile! Ar fi de datoria voastră să-mi faceți «convertirea» cît mai agreabilă, cel puțin acum, la sfîrșit. Despre gloanțe nu s-ar putea spune că aveau ceva plăcut în ele, oricît erau ele de dichisite și de moderne...”

Se auzi o bătaie scurtă în ușă și, fără să aștepte răspuns, cel de afară intră. Nici nu avea nevoie de încuviințare. Era medicul de gardă. Arnod tuși, infirmiera își aranjă la repezeală halatul și boneta, își lăsă pleoapele în jos și rămase în așteptare, la capătul patului. Medicul se apropie volubil de Arnod, fluturînd victorios fișa de observație.

― Maestre, ești un tip tare, în cîteva zile jucăm tenis împreună. Ești ca și nou, ți-am pus un ficat Kruger et co, ultimul tip. Garantat o sută de ani. Și abia cîntărește un kilogram și șase sute de grame. Te invidiez, ce mai. Comandă specială, pentru un ziarist celebru ca dumneata. Cu ficatul de acum, abia dacă ai trecut de unsprezece kilograme artificiale. Mai ai destul pînă la douăzeci și cinci. Poftim? Ce-ai spus? ți-ar mai trebui cîteva accidente, vreo două-trei cît de cît serioase, ca să treci „la solduri”. Ehei, stai bine, maestre, stai bine, îți spun eu. Felicitări! Te las. Nu am emoții cu dumneata. Ești tare și deștept, nu am nici o emoție, nici un fel de emoții...

Doctorul ieși, fluturîndu-și mîinile și lăsînd în urmă un miros amestecat de spirt și parfum bărbătesc, de tutun tare și antibiotice. Infirmiera rămăsese nemișcată la capătul patului, părînd a nu asculta măcar vorbele doctorului, deși arăta bucuroasă că pacientului îi merge așa de bine. Arnod zîmbea strîmb spre ușa prin care dispăruse doctorul, zîmbea, dar era palid și în tîmple i se zbăteau două vene, inima lui, așa artificială cum era, se speriase, se alarmase și pompa în grabă sîngele spre creier, pentru a hrăni gîndurile învălmășite ale convalescentului. „Ăsta zic și eu avertisment. Adică, dacă nu votez cum trebuie, încă două-trei accidente și gata, ați scăpat de mine, trec la solduri... ajung la douăzeci și cinci de kilograme... apoi, încă un accident-două și ajung donator de inimă...”

― Spune-mi, drăgălășenie cu gene lungi, aici în spital aveți bancă de organe?

― Sigur că avem, toate spitalele au.

― Și, sînt mulți „chiriași”?

― Destui. Vreo patruzeci. Ha, ha, e unul care are 80%. Numai creierul și cîteva oase sînt ale lui. Restul, plasticit, argint, siliciu. Ha, ha, șade tot timpul și-și scrie memoriile, le scrie cu propria-i mînă, dacă-ți poți închipui așa ceva. A fost general, știi, a luptat și la Vixonso, acum șapte ani. A fost ciuruit tot. Fiind general, a obținut de trei ori aprobarea de amînare. Altfel, demult s-ar fi epuizat. Se pare că are o inimă Kruger, tot ca ficatul tău, din cele mai bune. Mulți i-au cerut-o, mulți au încercat să i-o ia. Nici măcar nu acceptă să i-o schimbe. Zice să vrea să-și termine memoriile, ha, ha, îl sprijină nu știu ce mare politician, altfel demult și le-ar fi terminat, ha, ha, după ce și le termină zice că dă tot ce i se cere, tot, ha, ha.

Arnod o privea cu ochii întredeschiși și pielea îi era scuturată de frisoane scurte de frig. Fata rîdea, își dezvelea decorativ dinții albi, egali, naturali desigur, probabil toată era naturală dacă rîdea cu atîta detașare de bătrînul acela nenorocit, mai mult plasticit și metal și care nu găsea alt mod să-și prelungească viața, agonia de fapt, decît scriindu-și memoriile, ca și cînd mai stătea cineva să citească asemenea chestii.

― Tu ai ceva... nou în tine?

― Sigur.

Simplitatea răspunsului biciui fără milă auzul lui Arnod.

― Un rinichi, din copilărie, cîteva vertebre, din cauza unui accident de schi, și un ochi. Ha, ha, ghica care ochi. Hai, să te văd, ghicești?

„Un rinichi, cîteva vertebre și un ochi, un rinichi, cîteva vertebre și un ochi...”

― Cît cîntăresc toate?

― Nici două kilograme. Hei, dar ce-ți închipui?! Răule! Am abia douăzeci și șapte de ani, ce-ți închipui tu?!

Botișor bosumflat, pleoape coborîte, gene tremurînd telegenic. Recuperă însă rapid.

― Hai, ghicește, care ochi? Te las să te uiți cît vrei. Hai, spune.

Se așeză din nou pe marginea patului, se încovoie spre el și-și aținti privirea albastră în privirea lui, așteptînd. Arnod încercă o clipă să se depărteze, nu avea cum, era pe spate, nici un centimetru nu putea adăuga între ochii ei și ochii lui, între sînii ei și pieptul lui. Îi simțea răsuflarea caldă, egală, naturală, i se părea că îi aude și inima... „Nici două kilograme, auzi, are aproape două kilograme și i se pare puțin la douăzeci și șapte de ani, un ochi, un rinichi și cîteva vertebre, atît, dar care ochi?, care e al ei, de la maică-sa și care e celălalt?, amîndoi sînt la fel, nici o diferență, cum să-i deosebești?, probabil nici ochii ei de copil nu semănau așa de tare...”

― Stîngul.

― Ce, stîngul?

― Stîngul e cel nou.

― Ha, ha, vezi ce mult seamănă? N-ai ghicit, n-ai ghicit, celălalt e artificial. Uite, dacă vrei, ți-l arăt, îl scot și ți-l arăt.

― Nu, te cred, lasă, te cred. Spune-mi mai bine cine mai „locuiește” în banca voastră de organe.

Crezuse că cerîndu-i să vorbească se va ridica de pe el, dar o subestimase. Primise ordin să nu-l piardă din ochi nici o clipă și sub orice pretext și flirtul i se părea un pretext dintre cele mai potrivite și mai plăcute la urma urmei. Se aplecă și mai mult spre el, sprijinindu-și deplin sînii – tari, calzi, naturali, se simțea asta și prin halat – de mîinile lui și-i povesti. Îi povesti despre cei șase donatori de inimă, acum fără inimă, legați la un agregat de pompare a sîngelui, așteptînd să facă noi donații, pentru a fi împuținați într-atîta, încît să poată fi eliminați, îi vorbi despre bătrînul cu coloana vertebrală complet artificială și care avea să mai aștepte, ha, ha, mult și bine pînă va fi nevoie de o coloană veche ca a lui, îi vorbi de ex-fotbalistul care în fiecare duminică își admira la televizor piciorul drept, intrat acum în dotarea unui alt fotbalist, cu numai șase kilograme artificiale (ex-fotbalistul avea patruzeci și două de kilograme de împrumut; de fapt, avusese, acum, fără picior, avea mai puține), îi vorbi de cei patru-cinci bătrîni aproape epuizați care la prima donare aveau să ajungă excesiv de neeconomici și urmau să fie incinerați, îi vorbi de toți și de toate, veselindu-se continuu și împungîndu-l cu pieptul în ritmul hohotelor, dar Arnod n-o asculta, îi asculta vorbele, unele vorbe, fără să le priceapă, era cu gîndul la doctor, la avertismentul pe care i-l transmisese, era clar că fusese trimis de ei, ca și cînd mai era nevoie de un asemenea avertisment, idioții, nu erau siguri, nu erau încă siguri și voiau o dovadă explicită de la el, ca și cînd mai avea de ales; o dovadă?, ei, bine, o vor avea, doar și gîsculița era de-a lor, va transmite ea dovada...”

― Ia, zi, drăgălășenie cu gene lungi, doctorul care a intrat adineaori cîte kilograme are?

― Cred că vreo optsprezece... L-a lovit o mașină acum cîțiva ani, eu nu eram încă aici, l-a lovit o mașină și i-au refăcut complet picioarele. Mi se pare că și inima și-a înlocuit-o. Este însă în plină putere, ai văzut doar...

― Tocmai. Admir sincer vitalitatea lui. Îi înțeleg acum pe cei care luptă pentru schimbarea Legii...

― Pe „bătrîni”, parcă așa li se zice...

― N-are nici o legătură cu vîrsta. Uite, eu am abia patruzeci și trei de ani și am ajuns la unsprezece kilograme. Accidente, boli, gloanțele de acum cîteva zile... Nu, nu, nu e vorba de vîrstă. Nici eu, nici doctorul nu sîntem bătrîni.

― El are patruzeci și cinci de ani și șase luni.

„Aha, știe și amănunte. Nu e totuși proastă gîsculița. Îmi confirmă că a înțeles, că e de-a lor, ca și doctorul, și că a reținut mesajul meu”.

Infirmiera se ridica fluturîndu-și genele și se îndepărtă unduindu-și șoldurile.

― Îți aduc ceva de mîncare. Stai cuminte pînă mă reîntorc! Vin imediat.

Îi zîmbi din prag și închise ușa. Nu reveni deloc imediat. Reveni tîrziu, împreună cu doctorul.

― Am controlat din nou monitoarele! Se pare că mergi cu pași mari spre externare. Bravo! știam eu că ai un corp tare. În numai patru zile ți-ai revenit aproape complet. Mîine-poimîine îți dăm drumul și poți să-ți reiei slujba. Bravo! Mă bucur sincer pentru dumneata.

Ieșiră din nou amîndoi. „Ei, Arnod, băiatule, joaca s-a terminat, gata cu trăncăneala despre genele și șoldurile gîsculiței. Te externează. Ești bun de vot... Ești într-adevăr bun de vot?... Bun în sensul lor sau în sensul celorlalți? Ia te uită, au devenit deja ceilalți, din ai tăi au devenit ceilalți... Gîndește-te, Arnod, băiatule, te crede lumea un tip deștept, gîndește-te, mai ai cîteva zile pînă la vot...”

*

Pentru Arnod povestea începuse cu doi ani în urmă, atunci cînd fusese ales în Consiliul Legislativ. Fusese un ziarist tenace, tenace și norocos, se lansase în multe scandaluri de mare răsunet și ieșise victorios din toate, cu reputația consolidată, cu numele aproape celebru, în măsura în care numele unui gazetar poate ajunge celebru, își făcuse o groază de dușmani, dar și o mulțime de oameni se lăudau că-i sînt prieteni și-i ofereau sprijin, se alesese și ce ceva bani și cu o listă lungă de aventuri, confortabilă pentru orgoliul oricărui burlac. Pînă la alegerea în Consiliul Legislativ viața sa se împărțise între goana după afaceri dubioase, pe care le demasca fără rețineri, cu vervă și talent, între meciurile zilnice de tenis și aventurile nocturne, întîmplătoare, variate și frivole. Toată existența lui fusese de fapt frivolă, o recunoștea, se desfășurase la suprafață, la nivelul vorbelor, al gesturilor, al articolelor și fotografiilor din ziar.

În Consiliul Legislativ fusese pentru prima dată implicat într-o afacere de lungă durată. De fapt, în multe și întortocheate afaceri permanente, pe care mirosul lui fin de gazetar înrăit le ghicea complicate, tensionate, cu dedesubturi bine încifrate și primejdioase pentru neinițiați, dar la care nu putea ajunge și nici nu era sigur că dorește să ajungă. Legi privind importurile de plasticit, exporturile de microprocesoare și moletroane, concesionarea unor zăcăminte de argint, legi cu privire la interzicerea transplantului de organe artificiale la persoanele peste 85 de ani, la femeile cu mai mult de doi copii, interzicerea organelor combinate, plămîni-inimă, vezică-rinichi-testicule, ficat-pancreas, limbă-laringe-esofag etc. Toate legile astea aveau în spatele lor interese și contrainterese multiple, trusturi producătoare de organe, întreprinderi de comerț, institute de cercetări, magnați de cele mai diferite preocupări, dar toți cu bani, deci toți cu influență și pretenții, toți activi și neînduplecați. În sala de ședințe a Consiliului Legislativ nu răzbăteau decît semne mult sublimate ale acestor interese, aici se argumenta cu totul altfel, științific, etic, istoric, în spiritul Legii nr. ... și conform Legii nr. ... pentru binele cetățenilor care... datorită... pentru ca... Pledoariile erau însă vizibil pătimașe, disputele erau mereu încordate, se cumpărau și se vindeau continuu legi, cumpărîndu-se și vînzîndu-se voturi.

Cu un an în urmă s-a vorbit pentru prima dată despre Legea „25-40”, despre necesitatea schimbării ei într-o Lege „40-60”. Arnod n-a luat atunci în serios propunerea, modificarea legii n-a fost votată, o majoritate atît de mare a celor din Consiliu au fost împotrivă, încît încercarea a părut a fi uitată curînd, amînată sine die, poate chiar abandonată. E adevărat că de atunci tensiunea care însoțea fiecare discuție preliminară votării unei legi crescuse sensibil, votanții păreau a se polariza continuu în două tabere tot mai distincte, dar puțini erau cei care legau asta de legile 25-40 și 40-60. Nici Arnod nu făcuse mult timp o asemenea legătură. Pînă într-o seară...

Într-o seară, se afla cu Emma, nu, cu Marta, în sfîrșit, nu-și mai amintea cu cine fusese, nu avea importanță cu cine, se afla cu una din multele lui legături temporare într-un bar, la „Clopoțelul de aur”, de fapt ea, Emma sau Marta sau cea care fusese, îl dusese acolo, voia să-i arate ea un bar nemaipomenit și-l dusese la „Clopoțelul de aur”. Nimic deosebit totuși. Muzică sincopată, hipnotizantă, orgă amețitoare de lumini, fum, mult fum parfumat, barmani placizi și picolițe fardate strident, mese stilizate, tavan multicolor, perdele grele la geamuri, creînd o atmosferă intimă, defulantă, tipică, în care convențiile obișnuite sînt înlocuite cu convenții interne, cu libertăți la limita moralei de afară, dar cu reguli precise în ritualurile mărunte, locale, un bar ca multe altele, un bar banal ca orice bar cu mare vad. Arnod fusese dezamăgit, Emma, parcă totuși, ea era, ridica enigmatic din umeri la întrebările și reproșurile lui, înecate de altfel apatic în coniac și cafea.

Dar neobișnuitul apăruse. Simțul suplimentar de gazetar al lui Arnod fusese la un moment dat zgîlțîit de ceva, nu distinsese imediat de ce anume, dar ceva se întîmpla acolo altfel decît în alte baruri. Curios, și acum își amintea perfect totul, fiecare gest al fiecărui om din jur, fiecare vorbă pe care o auzise. Numai numele celei cu care fusese acolo nu-l mai știa deși chipul ei îl vedea parcă aevea. Devenise atunci, mai atent, intrase în alertă și dezlegase destul de repede misterul. În fundul sălii se afla o ușă, mascată pe jumătate de o draperie. Din cînd în cînd, cîte un bărbat se apropia de aceea ușă, se oprea în fața ei ca pentru a se șterge pe picioare și abia apoi apăsa clanța și intra. Toți la fel, nici unul nu trecea dincolo fără a se șterge pe picioare. Sau poate ușa nu se deschidea altfel... Îi făcuse un semn Emmei și ea îi urmărise imediat direcția privirii. Ochii Emmei păreau bucuroși.

― Deci, asta era...

Ea confirmase înclininînd ușor capul.

― Vrei să intru acolo?

― Îți va folosi, confirmase ea din nou.

― Riscuri?

― Și pentru ei și pentru tine. Sînt sigură însă că vei înțelege.

― Bine, haidem!

― Nu, eu nu vin, trebuie să mergi singur...

― Misiunea ta s-a terminat...

― Exact.

Îl sărutase pe gură. Buze moi, groase, calde, dinți ascuțiți... („Nu era Emma, era Marta, sigur era Marta...”) O condusese spre ieșire.

― Ce faci, rămîi?

― Rămîn.

Se oprise și el în fața ușii, se prefăcuse că se șterge pe tălpi. Se auzise un declic și ghicise că un zăvor ascuns a fost tras, lăsîndu-l să treacă. Fusese probabil recunoscut, intrarea lui era așteptată.

Dincolo de ușă îl luase în primire un tînăr blond, cu părul scurt, cu ochii alb-verzui, inexpresivi, ca de pește muced, cu maxilarele strînse. Îl prinsese de un cot și îl condusese ferm, dar nu brutal, spre o altă ușă, la capătul coridorului. Intraseră într-o sală luminată doar de jumătate, o sală de ședințe, cu treizeci-patruzeci de bărbați așezați pe bănci aliniate frumos, așteptînd sosirea unui prezidiu pe a cărui masă acoperită cu catifea albastră erau deja pregătite sticle cu apă, pahare, creioane, carnețele. Tînărul blond, cu înfățișare de ucigaș profesionist, îl așezase pe Arnod pe o bancă, la marginea unui rînd și ieșise din nou pe coridor, așteptînd poate pe altcineva sau păzind intrarea.

Sala era mobilată auster, bărbații erau îmbrăcați sobru, toți erau gravi, discutau în surdină, în așteptarea vorbitorilor. Catifeaua albastră a mesei strălucea rece sub lumina neoanelor, accentuînd gravitatea momentului.

La un moment dat, șoaptele încetaseră brusc și toți bărbații se ridicaseră militărește în picioare. Arnod, tresărind, se ridicase și el grăbit, sperînd că nu i s-a observat întîrzierea. Așa îi văzuse pe cei care intraseră. Erau cinci bărbați, toți cinci aveau cîte o servietă de piele și cîte o banderolă albastră la mîneca stîngă. Pe doi îi cunoștea, făceau parte din Consiliul Legislativ. Nu le știa numele, își amintea doar că îi întîlnea săptămînal la dezbateri și votări. Pe ceilalți trei îi vedea pentru prima dată. Unul dintre ei, cel din mijloc, avea o bărbuță dichisită cu grijă, naturală desigur, ochelari cu ramă neagră, pentru a sublinia că și ochii îi are naturali, părul bogat dat pe spate, încoronîndu-i o frunte enormă. Părea un preot. Cei cinci se înclinaseră, apoi se așezaseră și își puseseră servietele pe masa cu catifea albastră. Un bărbat de la prezidiu, cel care părea mai tînăr, se ridicase pregătindu-se să vorbească. Prelungise îndelung tăcerea dinaintea primelor vorbe, deși toată lumea era în așteptare. Lui Arnod îi vuiau urechile. Gravitatea sălii i se părea complet ridicolă, personajul de la tribună era caraghios în teatralitatea lui, dar presimțea în același timp că a intrat într-o încurcătură complicată, poate chiar primejdioasă.

― Fraților, avem astăzi două prilejuri de bucurie. În primul rînd, salutăm prezența la întrunirea noastră și interpretăm asta ca un gest preliminar de adeziune la mișcarea Tinerilor, a colegilor Buchi, Teron, Arnod, Lars, Brown și Yasuhara...

Arnod simțise imboldul de a se ridica în picioare pentru a cere explicații, fusese adus acolo fără să știe ce-l așteaptă și, iată, era dintr-o dată și fără consimțămîntul lui integrat într-o mișcare, mișcarea Tinerilor, parcă așa spusese, hei, la dracu! De mișcări secrete îi arde lui?! Unde-i Emma să-i ceară socoteală? Trebuia să-i spună ce-l așteaptă...

― ... eminentul doctor Golumbiewski, unul dintre strategii noștri de prim rang...

Vorbele celui de la tribună și gîndurile lui Arnod fuseseră întrerupte de aplauzele celor din sală. Personajul cu bărbuță, ochelari și frunte înaltă, personajul numit doctorul Golumbiewski se ridicase în picioare, se înclinase nobiliar, mulțumind pentru aplauze și-și desfăcuse tacticos, profesoral, servieta, pregătindu-și expunerea.

― Eminentul doctor Golumbiewski ne va vorbi azi despre ultimele intenții și hotărîri ale dușmanului și ne va prezenta cîteva direcții de contracarare a acestor intenții. Să-l ascultăm, să-l înțelegem și să acționăm în consecință. Stimate doctor, aveți cuvîntul.

După primele vorbe ale doctorului Golumbiewski, Arnod devenise atent, interesat, se bucura chiar că se află acolo. Își amintea clar, chiar și acum, fiecare frază a doctorului, își repetase de mai multe ori acele fraze și se pătrunsese de adevărul lor, de justețea și oportunitatea hotărîrilor luate.

― Fraților, din surse sigure știm că se va încerca din nou modificarea Legii 25-40. știți bine cui folosește asta, cui i-ar folosi o Lege 40-60. Protezocraților care nu vor să-și mai părăsească scaunele și fabricanților de organe artificiale. Nu vreau să vă țin prelegeri pe teme pe care le stăpîniți foarte bine, subiectul a fost desigur dezbătut de mai multe ori și în celula dumneavoastră. Voi repeta totuși unele lucruri, pentru a fi întotdeauna pregătiți cu argumente solide împotriva oricărei provocări, pentru a putea face față oricărei discuții. Pentru că discuții au apărut și vor mai apăre încă foarte multe. Pe stradă, în școli, în Consiliul Legislativ, mai ales în Consiliul Legislativ. Din cauza asta este într-adevăr o mare bucurie să avem aici atît de mulți camarazi noi, tocmai din Consiliu.

Dar, să revin. Ridicarea de la 25 de kilograme la 40 de kilograme a limitei de la care un cetățean își pierde drepturile cetățenești ar da o lovitură teribilă tineretului viguros, oamenilor întregi, oamenilor preponderent naturali. În felul acesta, toți epuizații, toți ramoliții – iertați-mi cuvîntul neacademic – agățați de posturi grase ca lipitorile de burta porcilor de baltă, ar putea rămîne în funcții pînă ce și-ar înlocui alte cincisprezece kilograme din corp cu plastic și metal. Mai mult, pe această cale numărul cetățenilor cu drept de vot s-ar dubla și toți nou-veniții, avînd peste 25 de kilograme artificiale, ar vota cu cei asemenea lor. Vă dați seama în ce cerc vicios și periculos intrăm. Cei care ar vota atunci, ar vota pentru cei care modifică legile în favoarea îndepărtării plafoanelor greutății artificiale a celor care votează... Ridicol, nu? Un cerc vicios care învîrtindu-se necontrolat ar muta plafoanele în serie, în fiecare săptămînă...

La fel cu trecerea de la 40 la 60 de kilograme. Toți cetățenii cu peste 40 de kilograme artificiale sînt acum puși la dispoziția spitalelor, ca depozitari de organe. S-a demonstrat și se probează continuu că păstrarea unui organ în înteriorul unui om în funcțiune este mult superioară conservării acelor organe, indiferent prin ce metodă. Acești oameni, mai mult de jumătate artificiali, acești oameni neoameni, mecanici, sînt păstrători ideali de organe și nimic altceva. Trebuie să recunoașteți, să recunoaștem acum, cînd sîntem aproape în întregime naturali, dar și atunci cînd ne vom apropia de trecerea pragului dincolo, că un om în cea mai mare parte artificial nu merită nici o încredere, nu prezintă nici o garanție morală și funcțională, nu este fiabil și nici util altfel decît ca o sumă de organe disponibile. Nici un fel de rațiuni, nici etice, nici economice, nici culturale, nu justifică păstrarea în societate a unei persoane cu mai mult de 40 de kilograme artificiale. Atunci cînd voi trece de această limită, eu, de pildă, voi cere personal internarea într-o bancă de organe și voi fi bucuros să contribui cu o parte din mine la repararea corpului unui tînăr, al unui om natural.

Vorbitorul așteptase cîteva secunde aplauze care nu veniseră, sorbise o înghițitură de apă și reluase.

― Dar, proclamînd drept oameni activi pe cei cu mai puțin de 60 de kilograme artificiale, vă închipuiți ce beneficii vor urma pentru fabricanții de organe, de la producătorii de module, la proprietarii uzinelor de asamblare. Dintr-o dată, zeci de mii de foști cetățeni așteptînd acum în băncile de organe să fie utili altora, consumînd puțin, economic, calculat științific, ar fi repuși în circulație și astfel cererea de organe noi ar crește exploziv. Atunci și prețul, deja foarte mare, al organelor ar crește nemăsurat de mult. Numai pentru cei din băncile de organe, pentru separarea lor de agregatele de acolo și dotarea lor cu organe autonome, ar fi nevoie de zeci de mii de inimi, rinichi, ochi, plămîni, oase și cîte și mai cîte. Vă imaginați profitul fabricanților și starea deplorabilă a societății noastre după o asemenea modificare a legii. Argumentele umanitariste pe care le vîntură Bătrînii sînt ridicole, neștiințifice, neeconomice. Ați văzut vreun donator de organe internat care să fie nemulțumit? Nu, n-ați văzut și nici nu veți vedea. În primul rînd, organele nu-i supără, fiind majoritatea artificiale, în al doilea rînd, existența lor e asigurată, cu apă, aer, hrană necesară și suficientă bunei funcționări a corpului lor, au totul în cantități atent calculate și de cea mai bună calitate. În sfîrșit, majoritatea sînt în stare de comă perpetuă, pentru ei viața nici nu mai există, creierele nefiind transplantabile nu interesează, deci nu sînt ținute în stare de veghe decît în rare cazuri, și, nefuncționînd creierele, nu există durere, nici tristețe, nici speranță. Abia trezirea lor ar fi cu adevărat inumană, readucîndu-le chinurile și problemele zilnice. Gîndiți-vă că sînt persoane cu mai mult de 40 de kilograme artificiale. Ce viață mai poate fi aceea? Ar mai dori cineva să trăiască în asemenea condiții? Eu sînt sigur că nu.

Tot ce v-am spus pînă acum știți la fel de bine și dumneavoastră, toată lumea gîndește la fel, de aceea, în condiții normale, nici nu ar trebui să ne fie teamă că Legea 25-40 va fi schimbată. În condiții normale, zic. Dar dușmanii noștri, organizația Bătrînilor, pregătesc condiții anormale în care să se rediscute legea. Presupun că sînteți la curent cu unele evenimente. Acum opt luni abia paisprezece voturi au fost favorabile modificării. Acum, în Consiliul Legislativ sînt treizeci și doi de membri care au peste douăzeci de kilograme artificiale. (Rumoare în sală.) Este ușor de prevăzut cum vor vota aceștia dacă vor mai apuca să voteze înainte de a li se încheia mandatul. și numărul de organe artificiale în Consiliul Legislativ este în continuă creștere, o creștere nefirească, mult mai ridicată decît cea din orice perioadă anterioară și decît creșterea observată la oricare altă categorie de cetățeni, cu excepția soldaților din unitățile active. Cred că bănuiți care e cauza. Care e cauza cauzelor. La prima vedere e vorba de accidente rutiere, aviatice, tîlhării de duzină, explozii întîmplătoare, boli aparent curente, uneori atentate cu autori necunoscuți și greu de aflat la nivelul actual de sofisticare a armelor. Dar cui folosesc toate aceste organe de curînd transplantate? În spatele tuturor acestor accidente și atentate poate fi intuită ușor mîna dușmanilor noștri, mîna fabricanților de organe, mîna Bătrînilor. (Rumoare în sală.) Lupta a intrat pe un făgaș nou, fraților. Discuțiile nu mai sînt suficiente. Sînt obligatorii, dar nu și suficiente. Trebuie să ne apărăm, trebuie să trecem și noi la fapte. (Aprobări în sală.)

Vom merge deocamdată pe două căi. În primul rînd, primenirea Consiliului Legislativ. Trebuie să obținem alegeri noi înainte de încheierea mandatului actualului Consiliu. Vom discredita cîțiva membri, chiar dintre ai noștri, vom cere altora să se retragă, vom plăti cîțiva să ceară și să voteze alegeri anticipate. Orice dezbatere în condițiile Legii 25-40 ne va da cîștig de cauză. Trebuie deci să obținem alegeri anticipate.

Pe de altă parte, trebuie să ne ferim de atentatele dușmanilor. Fiți atenți cum umblați pe stradă, evitați să treceți pe lîngă clădiri înalte, stați mai mult acasă, nu mergeți cumva la pescuit sau la vînătoare, nu circulați cu avionul, nu întîrziați în locuri singuratice, nu ieșiți noaptea! Ar fi bine dacă v-ați angaja fiecare cîte un apărător personal. Semnalizoarele de alarmă corporală nu sînt de nici un folos și nici orice alt aparat. Aveți nevoie de inteligența vie a unui om care să vă apere. Deja am instruit cîteva sute de tineri dotați care să poată îndeplini o asemenea dificilă sarcină. Ajung pentru Consiliul Legislativ și pentru o mare parte din activiștii noștri. Adresați-vă conducerii celulei dumneavoastră și vi se va repartiza un apărător!

Ce să vă mai spun? Fiți vigilenți, fiți activi, fiți în fiecare moment în alertă! Pînă nu obținem alegeri noi, nu putem sta liniștiți. și probabil nici atunci nu vom putea fi liniștiți cu totul. Peste o săptămînă voi veni din nou la întrunirea dumneavoastră. Vă mulțumesc. La revedere.

*

Retrăind filmul primei întruniri la care participase, Arnod retrăise și sentimentele de atunci. Era din nou decis să lupte pentru Legea 25-40, uitase că el însuși făcuse un pas spre „25” și fusese amenințat cu alți cîțiva.

Participase între timp la mai multe întîlniri. Pe Emma (sau Marta, ea avea buzele groase și moi și dinții ascuțiți) n-o mai văzuse de atunci. Venea singur, intra în sală, asculta, lua uneori cuvîntul, aderase complet la mișcare și era sigur că face bine, că aceea e singura cale dreaptă. Activase aproape un an pe acea baricadă, obișnuinţa i se transformase în convingere și convingerea în crez, era eficient și devotat, părea definitiv cîștigat pentru cauză. Iar acum, două gloanţe, două gloanţe explozive, spiralate, moderne, despre care știa de unde vin, dar nu putea dovedi asta, care îl loviseră în ficat pentru a-i încărca trupul și conștiinţa cu un kilogram și jumătate de plastic și metal și cu îndoiala lașă a omului care face un pas către banca de organe, două gloanţe fuseseră de ajuns pentru a-i schimba complet tablele de valori cu care cîntărea lumea, cu care își evalua gîndurile și faptele, cu care își motiva voturile în Consiliul Legislativ. Acum nu mai era de acord cu doctorul Golumbiewski, nu i se mai părea deloc normal ca un om să-și piardă identitatea cetăţenească pentru că trecea de 25 de kilograme organe artificiale și nici înălţător nu i se mai părea să vegetezi într-un spital, creier adormit în trup cimpăvit, pentru a menţine în stare de funcţionare cîteva organe pe care alţi oameni, ajunși într-o clipă de cumpănă, le vor primi cu bucurie inconștientă, crezînd că-și prelungesc viaţa, dar fără a sesiza pe de-a-ntregul că fac chiar atunci un pas spre a lua locul celui care le-a dăruit organul, care la rîndul lui s-a apropiat astfel cu încă un pas de eliminarea completă și incinerare.

Ce era de făcut? Convingerile dinainte sau instinctele de acum trebuiau urmate? Să voteze modificarea legii, conștient fiind de dedesubturile financiare ale afacerii și amintindu-și de lipsa de fiabilitate a persoanelor cu prea multe organe, perturbate de orice fluctuaţie de cîmp electromagnetic, degringolate complet de orice fulger mai apropiat? Sau să voteze menţinerea legii, cu alternativa riscantă de a fi lovit din nou, împuţinat, trecut peste bariera celor 25 de kilograme? Trecerea de la 25-40 la 40-60 nu crea totuși un precedent periculos? Nu urma apoi 60-70, sau și mai departe, 80-100 sau cine știe cît, mai mult decît greutatea oricărui om? Nu era aceasta o simplă treaptă spre eliminarea oricăror praguri? Creiere artificiale nu se construiseră încă, nu erau competitive cu cele naturale, ca volum și consum de energie, dar în materie de progres tehnologic nu e niciodată bine să fii prea sigur. Cum vor arăta, mai exact, cum se vor comporta oamenii sută la sută artificiali, montaţi organ cu organ pe schema unui om natural, purtîndu-i numele, identitatea personală și socială, dar amintind de omul originar numai la înfăţișare și geografie interioară? 40-60 nu era deloc departe de 60-80. și, în plus, există destui oameni care nu anici măcar 60 de kilograme cu totul. Cu cît se gîndea mai mult, cu atîta Arnod uita de situaţia lui personală și revenea la predicile doctorului Golumbiewski, la lozincile pe care le apărase înainte de atentat. De fiecare dată revedea însă camera de spital și neclintirea i se zdruncina, nu mai știa ce e bine și ce e rău, nu mai era sigur că poate să-și prezică votul pe care peste cîteva zile avea să și-l exprime.

I se păreau nesfîrșite acele cîteva zile, nesfîrșite orele pe care le mai avea de petrecut în spital. „Fie ce-o fi, numai să treacă odată zilele astea. O să votez cum mi-o veni atunci la îndemînă, puţin îmi pasă de urmări. Oricum o dau, tot rău iese...”

*

A doua zi Arnod a fost externat, era vindecat, așa spunea medicul, era vindecat din toate punctele de vedere. Arnod îl înjură în gînd, brutal și suculent, „cu avertismentele lui cu tot” și se grăbi să ajungă acasă, își încuie garsoniera și trase jaluzelele, decis să doarmă două zile neîntrerupt, pînă la vot, pînă ce va fi prea tîrziu pentru a se mai frămînta sau pentru a lua hotărîri.

La numai o oră după ce se așezase în pat auzi pe cineva sunînd la intrare. Insistent, dar nu nerăbdător.

Deschise împleticindu-se, fără vlagă, extenuat de operaţie, de convalescenţă, de gînduri și nervi. Se frecă la ochi și de oboseală și de surprindere. În prag stătea zîmbind un tînăr blond, cu ochii alb-verzui, ca de pește muced, cu părul scurt și maxilarele pătrate. Buzele îi erau întinse de un zîmbet șters și se albiseră de parcă erau apăsate pe un geam. Duse încet mîna sub haină și, în cele două secunde nesfîrșite cît dură gestul scoaterii armei, Arnod înţelese totul, printr-o străluminare de gînduri, la fel ca atunci, pe bancă, între un glonţ și celălalt. „Tinerii nu au încredere, știu că m-am «îngreunat» și că am fost prelucrat psihic la spital, nu au încredere în mine și nu vor să riște, pînă la vot mai sînt două zile, în două zile nu pot fi refăcut suficient de bine pentru a fi apt de vot, ba poate nu voi mai fi apt de vot niciodată, s-ar putea să trec acum peste douăzeci și cinci, asta e, pistolul ăsta îmi va fărîmiţa oasele picioarelor, ambele picioare îmi vor fi fărîmiţate și apoi refăcute, destule kilograme pentru a nu mai putea vota niciodată schimbarea legii care tocmai îmi interzice să votez. Tinerii au trecut la acţiune, folosesc mijloacele Bătrînilor în favoarea lor, chiar Bătrînii îi ajută la împrospătarea Consiliului Legislativ, ah! uu! Nici nu doare la urma-urmei prea tare, doare mai mult închipuirea, au început bip-bip-urile semnalizatorului, în cîteva minute elicopterul va fi aici, blondul a plecat, ah! doare totuși, zîmbea tot timpul, oare buzele îi erau naturale? auu! sîngele, sîngele curge, la ce spital... Ah! la ce spital mă vor... duce?... aah!... de-ar veni odată...!

*

L-au dus la un spital controlat de Tineri. I-au refăcut complet picioarele. În cădere își fracturase o mînă și a trebuit să-i introducă o tijă destul de lungă. În spital au descoperit că avea mai multe carii și i-au înlocuit și dinţii respectivi. Din neglijenţa stomatologului a înghiţit cîteva boabe de mercur și, pentru a preîntîmpina căderea părului, pielea de pe cap, de pe barbă și de pe alte cîteva zone piloase i-a fost înlocuită cu piele artificială, ornamentată cu părul adecvat, bineînţeles, tot artificial. Împreună cu inima, ficatul și cele cîteva coaste de plastic pe care le avea mai de mult în el, a ajuns astfel la patruzeci de kilograme și douăzeci și ceva de grame și a fost, desigur, internat în banca de organe. Încă din prima săptămînă i-au luat ficatul, era doar Kruger et co, ultimul tip. A fost legat la ficatul de serviciu al băncii și astfel lumea accesibilă lui s-a redus la cei cîţiva metri pătraţi în perimetrul cărora îi permiteau să se miște tuburile care-l ţineau în viaţă. Nu avea dureri, de aceea era lăsat, deocamdată, lucid. Îi aduceau uneori și ziare. Le citea cu voce tare, pentru toţi „colegii” lucizi ai rezervei („Rezerva inimi disponibile”). Putea astfel urmări evoluţia luptei dintre partizanii celor două legi. Deși textele nu erau explicite, ochiul lui format reușea să citească printre rînduri, printre litere. Balanţa se înclina imperceptibil în favoarea Bătrînilor. Natalitatea fiind extrem de scăzută, în mod fatal cantitatea de plasticit, argint, siliciu și alte materiale înglobate în oameni creștea, influenţînd și presa, influenţînd și Consiliul Legislativ. Într-o bună zi, la aproape un an de la internarea în banca de organe, află că doctorul Golumbiewski a suferit un accident de elicopter care i-a zdrobit capul. Arnod avea încă sclipiri de raţionament corect și atunci îi reuși unul dintre unul dintre cele mai lungi. „Aha, își zise el, înseamnă că au pus la punct și creierul individual. Primul beneficiar oficial va fi doctorul Golumbiewski. De acum nu se va mai discuta despre necesitatea unei legi 40-60, ci despre o lege «cu sau fără creier». Presupun că persoanele cu creierul artificial nu vor căpăta nici un drept și, ca o compensaţie, tinerii vor consimţi modificarea limitelor 25-40. Asta înseamnă că... păi sigur... voi pleca de aici!...”

― Fraţilor, înţelegeţi, fraţilor? În cîteva zile vom fi reintegraţi, se va modifica legea, sigur se va modifica, vom pleca, vă asigur eu că vom pleca...

*

Arnod a fost singurul om cît de cît întreg din rezervă care n-a plecat nicăieri. Toţi ceilalţi au ieșit, reîntregiţi, nu chiar în cîteva zile, ci peste cîteva săptămîni, atît a durat pînă la votarea legii și procurarea de organe pentru completarea celor care le lipseau.

Aprinzîndu-se singur din propriile-i vorbe, Arnod s-a repezit jubilînd, fluturînd ziarul ca pe o victorie personală, spre tovarășii lui de rezervă, uitînd limitele în care îi era permis să se miște. Unul din tuburile care-l legau de conductele ficatului de serviciu s-a întins, s-a rupt și un lichid gălbui a început să se scurgă pe podea. Cei internaţi în băncile de organe nu aveau semnalizatoare de alarmă corporală, fiind în spital nu aveau nevoie să ceară intervenţii urgente. Căderea lui Arnod n-a alarmat astfel decît cîteva monitoare de supraveghere la care nu se uita în acele momente nimeni. Toţi medicii și toate infirmierele se găseau în sala de festivităţi, urmăreau la holoscop desfășurarea transplantării creierului doctorului Golumbiewski, operaţia se desfășura parcă în faţa lor, în mijlocul sălii, era prima care se făcea public, toate spitalele erau din acel moment autorizate să repete asemenea operaţii și toţi medicii trebuiau deci instruiţi în consecinţă. Arnod se stinse astfel pe fondul de entuziasm neîncrezător din „Rezerva inimi disponibile” și pe cel de exaltare profesională din sala de festivităţi. Toţi medicii, toate infirmierele, aveau senzaţia clară că participă la un eveniment deosebit, la momentul care deschide o eră nouă medicală și socială, la ruperea unor bariere, una din ultimele în calea progresului deplin, le venea să se îmbrăţișeze, se îmbrăţișau chiar rapid, cu chipul radiind de mîndrie că trăiesc o asemenea clipă, atenţi totuși să nu piardă nici un amănunt din operaţia prezentată atît de fidel, de apropiat, la holoscop.

Considerat sinucigaș, Arnod a fost evocat foarte nefavorabil într-un scurt necrolog apărut peste cîteva săptămîni în ziarul la care lucrase și la care se afirmase cu atîta strălucire altădată. Articolul era semnat de un oarecare dr. Golub și se încheia cu următoarele rînduri: „Acum, cînd nevoia de organe a crescut exploziv, acum, cînd așteptăm ca în puţine zile atîţia oameni, imobilizaţi fără motive în băncile de organe, să fie reintegraţi societăţii care îi așteaptă și vieţii care îi merită, acum, tocmai acum, acest Arnod își permită să se sinucidă, făcînd inutilizabile și nerecuperabile o inimă de cea mai bună calitate și două picioare aproape noi. Gestul lui condamnabil este și complet nejustificat deoarece știm că și înainte de a ajunge la banca de organe el era în favoarea modificării Legii 25-40, iar acum Legea 40-60 îl scotea de acolo, redîndu-l vieţii active. Probabil cauzele trebuie căutate în funcţionarea defectuoasă a creierului lui. Lucrul acesta ni se pare evident și trebuie să ne dea de gîndit. Nici un om cu creier artificial nu ar fi putut avea o asemenea comportare sinucigașă. Păcat că Arnod n-a mai apucat să fie operat. Firma Krueger et co ar fi putut să-l ferească de rușinea cu care s-a stins, furnizîndu-i un creier nou... Păcat...”

mai multă Proză fantastică de Gheorghe Păun