Nedumerirea cîinelui Buru

de Paul Everac

Cîinele Buru era în prietenie cu iepurașul Coțoi. La drept vorbind, cîinele Buru l-ar fi mîncat pe iepurașul Coțoi, dar stăpînul său l-a oprit de cîteva ori cu vorbă bună și bătaie, pînă cînd cîinele Buru a înțeles că trebuie să rămînă prieteni, să-l respecte pe iepurașul Coțoi, să-l iubească, să nu-i facă zile fripte, ba chiar să se joace cu el.

Mare loc de joacă nu aveau, fiindcă în general iepurașul Coțoi stătea în coteț, unde primea varză, iar cîinele Buru stătea în lanț unde primea oase și resturi de mîncare, altfel bune la gust, uneori chiar sățioase. Cînd era sătul, cîinele Buru se lăbărța pe burtă și nu avea chef de iepurașul Coțoi, nici să-l mănînce, nici să se joace. La rîndul său, iepurașul Coțoi se îngrășase și, știind că nu-i vrea nimeni răul, devenise mai voinicos, își sumețea nările și mustăcioara și bătea vîrtos din sfîrcul de la codiță. Cînd îi dădeau drumul în iarbă, iepurașul Coțoi se ducea de-a dreptul la cîinele Buru, care îl alinta c-o labă, rostogolindu-l ușor, pînă îl punea iar pe patru picioare, la pîndă. Alteori îl hămăia în joacă, cu drag, iar iepurașul Coțoi ciulea urechiușele și se făcea că e speriat, deși știa, printr-un simț tainic, că hămăitul e doar de ochii lumii, căci stăpînul nu-l lasă pe cîinele Buru să fie rău. Cînd erau amîndoi liberi, se zbenguiau o vreme foarte plăcut, apoi iepurașul Coțoi, mulțumit de cît aer luase, se întorcea în cotețul său, unde îl aștepta foicica de varză.

Cîinele Buru stătea însă, o vreme, nedumerit. S-ar fi dus cîteodată să umble liber, prin sat și prin pădure, dar gîndea că pierde masa și rămîne de pripas, ca alți necăjiți, scurmînd prin resturi. Să zacă tot mereu legat de cușcă pentru fiertura ce-o primea și oasele ce le clefăia la praznice, iar nu era o soartă pricopsită. De cîte ori rupsese lanțul, stăpînul îl adusese înapoi, cu picioare în spate și palme peste bot, ca și cînd cine știe ce ar fi așteptat de la el. De fapt, slujba lui era să latre și atît. Să latre cînd se arăta cineva din afara curții. Dar să latre și să se bucure, cu voie bună, și cînd îl vedea pe stăpîn. Mai ales cînd îl vedea venind cu blidul. Atunci cîinele Buru se aținea cu tragere de inimă, dădea vîrtos din coadă și cerșea de la stăpîn un răsfăț, o mîngîiere pe creștet, ori măcar o privire.

Cîteodată, stăpînul său, îmbunat de cine știe ce împrejurare necunoscută din viața sa, îi dădea drumul prin iarbă. Cîinele Buru, voios, făcea cîteva rotocoale, apoi imaginația îl părăsea și rămînea cam prostit, uitînd de ce a oftat să fie liber și ținîndu-se de acolo-acolo după stăpîn, ca spre a-și aduce aminte de rostul său. După care, nemaitrecîndu-i nimic prin cap, se ducea să discute cu iepurașul Coțoi. Iepurașul Coțoi ciulea urechiușele și-și băga nările în gratii. Nici el n-avea multe de spus, decît că ar fi dorit să fie amîndoi în iarbă, să se joace. Cîinele Buru, cînd era în toane bune, îl fugărea frumos pe iepurașul Coțoi, care sălta în zigzag și era greu de prins. Cîinele Buru se înverșuna, mîrîia, scotea colții, și cu acest prilej, ceva din pofta lui mocnită pentru cărnița iepurașului îl furnica, vag, prin mațe. Dar, cîine educat, se reprimase demult și, săltînd grațios, dădea tumba pe iepurașul Coțoi, care rîdea cu toată mustăcioara și se tupila în tufe și în iarba mare.

Pînă în ziua cînd cîinele Buru, pe deplin educat și acomodat cu stilul său de viață, cînd îi veni plăcere să se joace iar, nu mai găsi pe iepurașul Coțoi în cușcă, așteptîndu-l cu prietenie și încredere. Fiindcă, neavînd simț ontologic, îi mîncase decuseară oasele, urechiușele și gîtlejul, în blidul adus de stăpîn. Iar acum îl căta nedumerit, cu dragoste, amușinînd vioi și sătul prin iarba mătăsoasă…

mai multă Proză satirică de Paul Everac