Furtul din muzeul de artă
Muzeul de artă naivă fusese jefuit. Hoțul/hoața/hoții/ele a/a/au/au folosit intrarea din față, singurul indiciu fiind că ușa era făcută praf. Păreau profesioniști pentru că nu și-au lăsat la locul faptei buletinele. De caz se ocupa comisarul Roman, căruia, datorită renumelui său, i se repartizau cazurile grele (de cele mai ușoare nu se ocupa nimeni). Ar fi preferat să facă ancheta sub acoperire, dar își dăduse acele haine la spălat.
― Care e profilul muzeului? îl întrebă Roman pe director.
― Găzduim lucrări ale unor artiști naivi, ce se adresează unui public naiv, răspunse ca din pliant directorul; avem însă și exponate originale.
― Cum ar fi? continuă comisarul pe un ton plin de afecțiune față de valorile tradiționale.
― Păi, măsuța pe care Vlad Țepeș își bea ceaiul și șfeșnicul cu care acesta îi lumina pe boieri. Din fericire sînt la locul lor, adică pe undeva pe aici.
― Puține exponate, observă comisarul, privind in jur.
― E adevărat, răspunse directorul; meșterii populari ne-au mai trimis cîteva lucrări, dar nu se încadrau în profilul muzeului, experții noștri considerînd că nu sînt suficient de naive.
― Cînd ați observat furtul?
― Luni dimineața, îngăimă directorul; mi-am uitat cheile acasă și am observat că, totuși, pot să intru în muzeu.
― Cine a anunțat poliția?
― Femeia care manageriază curățenia, îngrijorată că nu-și găsește mopul; aș fi făcut-o eu, dar nu îmi terminasem de băut cafea.
― Și ce a dispărut? continuă Roman, mîngîind capul unei reproduceri a gînditorului de la Hamangia.
― Cîteva picturi în ulei cu tot cu ramă, un serviciu de oale de lut pentru șase persoane și lipiciul cu care facem reconstituirile.
― O răzbunare a unui salariat concediat?
― În nici un caz; avem un sindicat atît de puternic, încît n-am mai dat pe nimeni afară de vreo cinci ani. De fapt colectivul nostru s-a lărgit, încît avem doi oameni la fiecare exponat.
― Poate vreun vizitator?
― Lumea nu prea mai intra la noi; ne-a zis, într-adevăr, paznicul că a văzut unul luna trecută, dar are probleme cu băutura.
― Din ce mi-ați spus, spargerea s-a produs în week-end, reluă Roman interogatoriul.
― Așa e, domnule comisar-sef, dar, cu tot respectul, vă rog să nu folosiți acest cuvînt într-un lăcaș de artă populară.
Roman încercă să dreagă busuiocul, făcînd glume pe seama lui Picasso și Dali.
― Dumneavoastră cum v-ați petrecut sfîrșitul de săptămînă?
― Sîmbăta am fost ocupat, făcîndu-mi planuri pentru duminică, iar duminică am avut musafiri, oftă directorul.
― Rețineți vreun nume?
― Rudele mele de țară, se rușină acesta.
― De aceea ați înscenat spargerea? tună Roman privindu-l în ochi ca un detector de minciuni.
Directorul se făcu mic în fotoliul de răchită din spatele biroului Horea, Cloșca și Crișan. Mînecile largi ale costumului popular pe care-l purta, nu reușeau să-i ascundă tremurul mîinilor.
― Dar ce motiv aș fi avut? mai făcu o încercare disperată.
― Familia te bănuia că, din cauza postului deținut, ai început să te crezi senior manager și să îți uiți rădăcinile înfipte în satul strămoșesc; ai luat acele obiecte acasă pentru a le dovedi contrariul.
Pus în fața evidenței, răufăcătorul recunoscu. Îl rugă pe comisar să-l lase doar cîteva clipe singur, să mai asculte o doină de jale.
După o săptămînă, obiectele furate au fost recuperate, cîini special antrenați găsindu-le în mijlocul sufrageriei fostului director.
mai multă Proză satirică de Marius Zaharia
