Tendovaginita

de Willy Breinholst

Teorie

Dacă balastul spiritual, moștenit pe viață, îi e atît de limitat, încît are dificultăți în pronunțarea cuvintelor lungi și complicate, soțul ar trebui să le evite pe cît posibil în conversație, pentru ca în felul acesta să micșoreze riscul de a deveni ridicol în cercul apropiaților săi.

Practică

În forul meu lăuntric mă frămîntasem de multă vreme, fără a trage consecințele, dar în cele din urmă nu mi-a rămas altă soluție: trebuia să-l consult pe medicul nostru de casă.

― Ești sigur, doctore? l-am întrebat cu o strîngere de inimă, după ce pusese diagnosticul.

A aprobat fără milă:

― Absolut sigur!

― Era cel mai rău lucru ce mi se putea întîmpla – am murmurat deprimat.

― Ah, prostii! Am să-ți prescriu ceva, și în opt zile ai scăpat. O tendovaginită nu mai constituie astăzi o problemă.

― Da da, sigur, dar te rog să mă înțelegi, doctore. Am mai avut-o o dată, și oamenii s-au amuzat teribil pe seama mea. Rînjeau sau chiar rîdeau cînd încercam să le spun că sufăr de tendonagivită…

― Tendovaginită.

― Exact. Dar cuvîntul ăsta mi-a făcut întotdeauna greutăți, pur și simplu limba mi se împleticește și, în loc de vagotendigită… tegovan…

― Tendovaginită! Foarte simplu!

― Da, multumesc, doctore! Îți e ușor să vorbești. Pentru mine e însă o catastrofă. Dumneata pronunți cuvîntul ăsta de mai multe ori pe zi, eu însă am avut și atunci dificultăți cu vingo… tengo… tengoviginita…

Am renunțat.

Medicul m-a bătut încurajator pe umăr, mi-a înmînat rețeta și am pornit spre casă.

― Ei? m-a întrebat Marianne. Ce-a făcut?

― Nimic deosebit – am răspuns evaziv.

― Totuși ceva trebuie că ți-a găsit! Dă-i drumuul ! Despre ce e vorba?

― O suprasolicitare a încheieturii mîinii.

― Ți-ai scrîntit-o?

― Nu. Tegovinagită… Tenagi… Tendogina…

Marianne a zîmbit.

― Cum ai numi-o, dacă ai ști să vorbești?

― Tegivinatită…

Marianne se amuza vizibil și fără nici o reținere.

― O, nu, iarăși! chicotea ea. Aș muri de rîs dacă ai avea din nou o tendovaginită! Pur și simplu, nu pot înțelege de ce ți-o veni atît de greu să pronunți cuvîntul ăsta! Te bîlbîi, numai pentru că prea te grăbești. Vorbește rar, limpede și absolut degajat, așa o să meargă de la sine. Ia mai încearcă acum o dată!

― Am șoptit din nou, rar, limpede, nesilit:

― Tendo… gine… vită… ee… teni… degivi…

Am cedat definitiv și am ieșit în tăcere din odaie, cu ziarul sub braț.

După zece minute a apărut Benny. După expresia curioasă a feței lui, mi-am dat limpede seama că indiscreta mea nevastă îl și pusese la curent cu dificultățile mele.

― Ce s-a întîmplat cu mîna ta? m-a întrebat cu o indiferență simulată.

― O ușoară luxație – am mințit eu.

― Nu-i adevărat, mămica spune…

― Ce spune mămica?

― Nimic. Dar ai putea să-mi spui și mie despre ce e vorba, cînd te întreb atît de politicos.

― Chiar că ți se și potrivește, ștrengarule! Ca să te tăvălești de rîs, nu-i așa, cînd am să pronunț, tendagovinită… ee… tengidova… nu… ei, pe naiba. ACUM CARĂ-TE!

S-a cărat rînjind.

Seara îi așteptam în vizită pe prietenii noștri Thomassen. În închipuire mă și vedeam făcîndu-mă din nou de rîs, dar asta voiam s-o evit neapărat.

M-am ridicat decis și l-am sunat la telefon pe medicul nostru. Mi-a răspuns clar la întrebarea pe care i-am pus-o, după care am așteptat mult mai bine dispus sosirea oaspeților.

Tocmai ne așezasem confortabil la masă, cînd Thomassen m-a întrebat ce-i cu mîna mea.

― Aud că ai fost la doctor din pricina încheieturii de la mînă – zis el, evitîndu-mi privirea.

Era evident că vrea să obțină un număr clasa-ntîi de clovnerie din dificultatea mea de a rosti cuvîntul.

― Ei, ce e cu încheietura mîinii tale?

Am lăsat jos ceașca de cafea.

― Pot să-ți spun exact. E vorba de o afecțiune cronică limitată, de o mioză ganglionară iritată cosmetic a dosului mîinii. Nu cred că există în limba noastră un termen medical special pentru așa ceva.

Thomassen a căzut pe dată în cursă.

― O, ba da! M-a contrazis el. E vorba de o simplă tengiventită… ventodigită… ee… tendogivinată…

― Exact! am zis. I se poate spune, firește, și așa.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică