Distracții

de Giovanni Papini

Berlin, 18 noiembrie

Nici în acest oraș — care-a răpit Parisului recordul vieții nocturne și al viciului european — nu reușesc să mă distrez. Berlinul e un oraș mic, care se crede imens, dar toate gusturile sînt admise și pînă și corupția e organizată în mod perfect.

Am încercat opiul: mă face idiot. Toate alcoolurile: mă transformă într-un nebun respingător. Cocaina: abrutizează și scurtează viața. Hașișul și eterul sînt bune pentru micii decadenți întîrziați. Dansul e o dobitocie, care te face să transpiri. Jocul, după ce am pierdut două sau trei milioane, mă dezgustă: e o emoție prea comună și prea costisitoare. În music-halls-uri nu se văd decît obișnuitele grupuri de girls, toate vopsite, toate dezbrăcate, toate odioase, toate la fel. Cinematograful e o rușine rezervată claselor populare.

Viteza — în automobil sau în aeroplan — la început distrează, dar pe urmă mi se pare ridicolă: nu vezi nimic și ajungi abrutizat într-un loc pe care arzi de nerăbdare să-l părăsești. Teatrul e o distracție pentru cei vechi sau snobi putreziți de estetică. La concerte se pot auzi cîteodată piese care te fac să te uiți pe tine însuți — rezultat apreciabil, desigur — dar trebuie să auzi atîtea și în mijlocul unei astfel de turme omenești, care pozează ipocrit în extaz, în timp ce se gîndește la cine știe ce inepție sau murdărie, încît devine un chin.

Pentru sport, trebuie să fii tînăr, ușor de mulțumit, primitiv.

Aș vrea un alt vin, un teatru miraculos, un sport mai tragic, un opium care să schimbe pentru totdeauna ființa mea. Oamenii aceștia se mulțumesc cu așa de puțin! Puțină carne zugrăvită, puțină frenezie artificială, cîteva imagini învechite, cîteva sunete auzite de mii de ori, un facsimil de emoție, o inconștiență animalică…

Am destui bani pentru a putea cumpăra orice și toate mă plictisesc. Resursele epicureene ale unui oraș mare mă fac să mă gîndesc la distracții de copii răsfățați și neghiobi. N-au nici un gust pentru mine. Oameni cum au fost Caligula sau Kafur, puteau să se distreze: eu nu reușesc. Nu ajunge banul: trebuie putere și naivitate. Și poate că și ei se plictiseau. A omorî oameni nu dă acea voluptate pe care și-o închipuiesc asasinii platonici. Chiar și sadismul sfîrșește prin dezgust: e fiul plictiselii și nu-și poate ucide mama. Pe Tiberiu și pe Gilles de Raiz îi văd triști, mai triști după, decît înainte.

Și totuși, aș vrea să inventez ceva. E de necrezut ca un om ca mine, avînd miliarde și lipsit de scrupule să se poată plictisi.

Distracțiile pe care mi le oferă lumea duc la îndobitocire sau la nebunie, la dezgust sau la moarte. Nu vreau să mai aud de ele. Trebuie să găsesc eu singur sau să găsesc în mine o nouă plăcere, o bucurie inedită. Voi reuși?

Pînă una-alta, Berlinul acesta este un fals New York fără mare, cu bucăți din Montmartre și din Babilon, pentru folosința pedanților grăbiți.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog