Declarațiune (5)

de Tudor Mușatescu

Subsemnatul Ghiță Grămăjoiu, de religia mea socială, mic mijlocaș din comuna Rîpele, dar nu este just de a fi distrus cu asemenea cuvinte grele căci nu mai posed, ca avere momentală, decît 5 pogoane și 3 prăjini, căci averea cealaltă am avut eu grijă și am trecut-o din vreme pe numele fetii mele Florica, pe care o am jumătate în comuna Dealurile, restul de trei prăjini din ea avîndu-le la locuința mea, pentru uzul casei, ca agricultură și zarzavat, și nu este adevărat pe cum că, eu, aș fi un reacțional, cunoscut, în comnună, contra regimului, acestea fiind numai cuvinte murdare, scoase de dușmani spre a mă altera în viață. Cît despre unii care zice despre mine că așa și pe dincolo că aș avea un caracter foarte suspect este altă minciună sfruntată, căci o lume întreagă care mă cunoaște știe și poate să jure, că eu n-am avut, în viața mea, nici un fel de caracter, nici suspect și de nici un fel de altă natură a vieții, așa că și aceste cuvinte uzuale, n-a fost decît intrigi supraomenești, băgate contra mea, de anumiți măgari din comună cu care am conviețuit o viață întreagă împreună, ca frații, da ei, fiind întotdeauna invidioși pe mine, fiindcă eu am fost mult mai presus decît ei. Dar, revenind din nou, asupra faptului de țuică, pentru care am fost chemat aici, la miliția economică, spre a da o declarație în legătură cu acest produs, declar că, nici acest lucru, nu este adevărat, eu, neavînd apsolut nici un fel de vină, în privința acestui lichid clandestin, cu care am fost surprins, asupra mea, în localitatea orașului Pitești. Iată cum au fost faptele în realitatea cu care s-au petrecut, în mod apsolut cronometric și suprem.

Plecînd de-acasă, după unele treburi, în localitatea orașului Pitești, m-am gîndit să iau cu mine, și puțină țuică, pentru uzufructul meu personal, la drum, fiind grav suferind de ficat și știind că, numai cu acest lichid, îmi trece durerea, dacă mă zdruncin, în tren și m-apucă printre stații, fiindu-mi suficient numai un gît-două, sau chiar mai multe, după cum e și durerea sau distanța dintre aceste stații, astfel că, din această țuică, n-aveam cu mine decît strictul necesar, ca doctorie, și care să tot fi fost, maximus trei deca, în două mici damigene familiare și care, această țuică, nu a fost sustrasă, din cota pe care trebuia s-o predau la stat, ci, din contra, o aveam provenită, numai din cîteva mici plocoane ce mi-au fost oferite, ca cadou de atenție, de la diferiți fini, cuscri, nepoți și prietini, pe care îi posed ca rude și arbore ginealogic, în localitate.

Ori, punîndu-mă în tren, mi-am făcut socoteala, chiar înainte de plecare, că, dacă nu îmi va fi prea rău, la ficat și dacă, pînă la Pitești, îmi va mai prisosi din aceaste trei mici deca de țuică, să fie și să duc, mi-am zis, ce mi-o rămîne intact, din ele, surorii mele Veta, locuitoare și văduvă din orașul Pitești, că, săraca de ea, a băgat, pînă acum, trei bărbați cu cununie în pămînt, iar, al patrulea, un pîrlit de bărbier cu care trăiește clandestin, în prezent, putînd să-i fie chiar și mamă, de-abia se mai ține și ăsta pe picioare, ca diferență de vîrstă și amor propriu, și nu se face să viu, cu mîna goală, de la țară, mai ales că, decîteori viu, trag cu domiciliul legat la ea, și știu că are mare predilecție pentru băutură și, mai ales, pentru țuică, de la mama ei, ca origine, care s-a născut, la țară, că și tata, săracul, bea de svînta, Dumnezeu să-l odihnească c-a murit cu țoiul la gură, pînă în clipa cînd a decedat și cu ochii la tîlv, că-i scosese mama proaspătă din pivniță, ca că-l mai distreze, pînă vine popa.

Astfel că, ducîndu-mă, de la gară, direct la domiciliu surorii mele, Veta, am aflat cu mare durere, că răposata mea surioară, murise, încetînd din viață încă de acum două luni, din cauza unui deces cu puroi pe care l-a făcut la o măsea și omorînd-o, cu zile, bărbierul cu care trăia, după cum mi-a vociferat, în mod precis, toți vecinii, căci, după ce au pus-o să facă testament, în favoarea lui, lăsîndu-i casele și salba de galbeni, care îi ajungea pînă la brîu, de-i juca Franț Iosif și cu Maria Tereza sîrba, pe burtă, cînd lua achiu, d-zeu s-o ierte, și pornea să joace sîrba-n cap, și, după ce sora-mea i-a iscălit testamentul, tîlharul de bărbier, a învățat-o să ție cîte o gură de rachiu de drojdie, la nerv, pînă îl amorțește și pe urmă s-o dea dușcă pe gît și, răposata, crezîndu-l, ca o proastă, a ținut, pînă de dimineață, 3 chile de rachiu la drojdie, la nerv, așa că nu se poate ști precis, dacă i-a amorțit întîi nervul, sau, mai întîi a amorțit ea de veci, așa că făcîndu-mi-se foame, din cauza acestui doliu familiar, m-am dus, în piață, să mănînc ceva, la ”Birtul Popular” pe care îl ține numitul Ibric, zis și Zmalț și supranumit și Nae Măcăescu, cu pseudonimnul său de familie și pe care îl cunosc încă de pe vremea cînd ținea cîrciumă particulară, lîngă cimitirul Sf. Gheorghe, avînd colivă proaspătă, la orice oră din zi și din noapte, plus alte fripturi și mici la grătar și făcînd parale grele de la îndurerații care se alimenta la el, după înmormîntări, cu asemenea preparate și la care, mănînc și eu, ori de cîte ori vin în localitatea orașului Pitești, că-mi place să mănînc ceva cald și cu sos mult, și cum, în momentul de față, el n-are voie, conform legii să ție băuturi spirtoase, în prăvălie, am luat la masă și l-am întrebat dacă, eu, ca client, am voie de a bea, în local, din băutura mea proprie și dînsul răspunzîndu-mi că ”da” și ”de ce nu”, i-am oferit și lui un singur cinzec de țuică, din damigeana mea, ca să fie de sufletul soră-mi și de capul bărbierului, și, deci, nu este adevărat, după cum văd că mi-au ieșit unele vorbe pe aici, că, acest cinzec, a fost oferit, ca probă, din partea mea, spre a gusta Ibric marfa și cea mai bună dovadă, este că, după al 6-lea cinzec ce i-am oferit, mi-a spus că țuica are un jmac la gust fiindcă au fost damigenele de gaz și ca să nu altereze și mai mult din cauza acestui buchet, s-a oferit să-mi deșarte țuica, din damigenele mele în sticle Mat, de-ale lui și să mi le ție, la umbră, sub tejghea, pînă îmi termin pifteluțele marinate, ca să nu se decoloreze de căldură, că mi le dăduse cu sos mult și mai dura, astfel că, ciucindu-se după tejghea și începînd să le deșarte cu triftorul, nici aber n-a avut că un tovarăș de la miliția economică, dodise mișcarea, de la început și se uita la el, de după colțul ferestrei din stradă, ca la cinematograf, cînd se dă filme documentare, la noi, în comună. Cît privește suma de 540 lei, pe care numitul Ibric, mi-a înmînat-o la masă, după ce a terminat cu deșertatul țuicii, adică 30 litri a 18 lei chilul, acești bani, nu a însemnat plata țuicii pe care i-o vîndusem, cum văd că mi-au cam ieșit unele vorbe pe-aici, ci a fost numai o mică datorie, pe care avea să mi-o dea, pentru niște fîn pe care i l-am vîndut, mai de mult, ca nutreț, pentru birt.

Iar ceea ce privește afirmația tovarășului de la miliție, că, după ce a intrat în local și ne-a legitimat de buletin, eu aș fi vrut să-l mituiesc, oferindu-i o hîrtie de o sută de lei, jur pe viața răposatei mele surori și pe mormîntul bărbierului care a asasinat-o, că, această hîrtie de 100 de lei, mi s-a părut că-i căzuse dînsului, din buzunar și, eu, m-am aplecat numai să i-o ridic de pe jos și să i-o restitui îndărăt neștiind că, de fapt, îmi căzuse mie, cînd am umblat la buletin, unde aveam depuși banii de pe marfă.

Acesta fiind supremul adevăr, declar prin prezenta declarație, că nu recunosc nici una din faptele, despre care văd că mi-au ieșit unele vorbe pe aici, atît ca țuică, cît și ca șperț, eu fiind apsolut imun față de aceste zvonuri ambigene și care nu poate fi, decît tot intrigile și superstițiile dușmanilor mei din comună, care vrea să mă distrugă, atît ca om, cît și ca libertate.

Drept care semnez și supscriu prezenta declarație cu propria mea mînă.

Niță Grămăjoiu,

complect nevinovat.

mai multă Proză satirică de Tudor Mușatescu