Perpetuum Comic nr. 10/1984
selecții subiective
Abuz
Am mușcat
Din tine,
Ca dintr-un măr,
Și-mi scrîșnesc
În dinți
Și acum
Sîmburii tăi
De adevăr...
Am șuierat
Din tine,
Cîntec
Ca dintr-un șarpe,
Și m-au mustrat
Duioasele naiuri
Și blîndele
Harpe...
Te-am iubit
Pe tine,
Lume,
Ca pe o femeie,
Și tu
M-ai pleznit
C-un amant,
C-un război,
Cu-o ideie...
M-am rugat
La tine,
Femeie,
Ca la Domnul,
Și tu
Mi-ai trădat
Și ruga,
Și capul,
Și somnul...
M-am repezit
La tine,
Fericire,
Lacom
Ca un păstrăv
În apele clare,
Și n-am știut
Că poți fi
Ucis
De momeala
Unei muște
Imaginare...
De toate astea
Dacă știam -
Doamne,
Ce fericit
Mai muream...
Fragment dintr-o pledoarie
(sau ”Mult e dulce și frumoasă...”)
Așadar, inflexibil, rămîn în disonanță
Cu-ntreaga acuzare și față de instanță
Conced invariabil, în sens preponderent,
Că-n speță, adevărul, țîșnește transcendent.
Pragmatic sau empiric, ca Aristot sau Kant,
Escamotînd mobilul dintr-un delict flagrant,
Prolix în recunoașteri, puțin prezumțios,
În boxă nu se află un tip periculos.
Intransigent cu mine și consecvent în cereri,
Nu am incertitudini și nici măcar n-am temeri
C-ar fi premeditare și că-n acest dosar
Încape vreo premiză sau vreun subsidiar.
Și neostentativ, afirm cu devoțiune
Că fapta-ncriminată nu e infracțiune
Justiția imanentă nu are ochi legați!
........................................................
Pentru aceste toate, vă rog să-l achitați
Într-o gară
Înfrățindu-se cu noaptea,
Trenul m-a lăsat să sufăr,
Tocmai pe linia-șaptea,
Trist și singur, ca un cufăr.
Pînă-n zarea ce mi-o fură
O petrec cu lungi priviri,
Ca un lujer de răsură
Pe-un morman de amintiri.
Clipele-s o veșnicie
De cînd mi-a plecat stăpîna,
Gara a rămas pustie
Și eu tot mai flutur mîna.
E un lac albastru noaptea,
Presărat cu flori de nufăr.
Tocmai pe linia-șaptea,
Plouă stele peste-un cufăr...
Memento vivere
În această toamnă convertită
Spre originare galaxii,
Pesemne că și cățelul pămîntului
Primește, în sînge și os,
Porția lui de lins și de ros
Din nevoia de cosmos.
În acest anotimp absolut,
Cu un ”memento vivere”-n ferestre,
Balcoanele devin extraterestre,
Leagănă ovulite arhetipale
Și cîmpuri antigravitaționale.
În acest anotimp insolit
Toate bietele noastre calote craniene
Se înscriu pe orbite uraniene,
Denunțînd categoric
Spaima de spațiu și timp infinit
(La urma urmei - nu-i așa? - S+T=Ș+T)
În acest anotimp empiric
Toți, de la mici pîn'la mari,
Hăpăie-n modul cel mai oniric
(Astrofagi conștiincioși și autoironici)
Pilafuri de pulsari și quasari,
Ciosvîrste și porții integre
De găuri negre.
Fabula îngustimii
Un bloc înalt, semeț și suplu zis-a
Așa, în față, Turnului din Pisa:
- Mă rog, pe ce criteriu aiuristic
Te-ai proclamat obiectiv turistic:
Că ești un monument arhitectonic,
Triumf deplin al formei și-al structurii?
Dar știi ce ești? Amprena imposturii!
Ce urmărești, de fapt? Provoci senzații
Cu-aceste deprimante malformații
Ba chiar ți-adaugi demnități deșarte
De hurdubaie slută și-ntr-o parte
Tu, care nu faci trebuință nici
Pentru-aciuat găini sau bibilici!
Știi că pe-alocuri ai stîrnit oprobrii
Fiind un grav pericol pentru snobii
Ce năvălesc, din nu știu ce pricină,
Spre-a se zgîi la tine, o ruină!
Păi dacă vine un cutremur poți
Să te prăvali grămadă peste toți!
Eu neprecupețind nici un efort,
Mă angajez să nu mă las nici mort
Și obținînd un sprijin pe măsură
Să scap pămîntul de o surpătură.
MORALA
Și printre noi mai e cîte-un tălîmb
Ce șade drept, da-n judecată-i strîmb.
Lui Marțial
Iertat să-mi fie dară, Marțiale,
De mă încumet azi să-ți calc pe urme
Și-ncerc cu stihurile-mi marțiale
Justițiarul verb să nu se curme.
De-ar fi să spulber doar menajeria
Jivinelor proscrise de Baudelaire,
Și tot ar trebui să am tăria
De a le arde cu-nroșitul fier.
Un lucru cer, maestre, ca și tine:
Cuvintele-mi, mai drepte ca o rază,
Cu false tălmăciri să nu le-ntine
Acei pe care-i cauterizează.
Necrofagie
S-ajungă vrea amicul, din cîte înțeleg,
Și cît mai sus, în frunte, îi dă inima ghes,
Ca necrofag vădind talente de strateg.
Pîndind al celui dinaintea sa deces.
Eu, unul, însă, de o viață, cîștigîndu-mi
Doar în sudoarea frunții plata pîinii
O-nțelepciune, trează, mereu o țin în gîndu-mi
Că nu mor caii, totuși, cînd vor cîinii.
Burtă verde
Te-ai cam ajuns, prietene, ce mai!
Ești mare bos, de-afaceri te poți ține,
O casă cît o primărie ai
Și-ntrînsa acareturi, nu puține.
De blănuri fine garderobe gem
Și pietre prețioase zac în scrinuri
Doar inima, ciujdită-n tine, ghem,
E-o cucuvea cobind pe reci ruinuri.
Anunț
N-am nimic
la schimb de dat.
Ce-am avut
s-a consumat
fiindcă-am fost
pe-a noastră sferă,
mînă spartă,
hahaleră,
și din sufletu-mi
restrîns
n-am păstrat
și n-am ascuns.
Azi,
săracă și puțină,
mi-aș dori întinsă-o mînă
nu să-mi ceară
nici să dea
ci s-o strîngă
pe a mea
simplu,
din pritenie...
Amatorii, pot să-mi scrie!
Promisiuni
Într-un decor superb, de vis,
îndrăgostitul
i-ar fi zis:
O, de mă chemi - oriunde-ai fi -
cu prețul vieții
aș veni!
Ca Saint Bernard-ul auster
te-aș căuta
prin munți de ger
și cu-al iubirii mele strop
te-aș smulge-avid
din horoscop.
De-ar fi-n păduri, cu iguane,
să zaci cuprinsă
de frisoane,
mi-aș lua bilet
sau doar cu-n cal
spre-un Matto Groso, tropical,
m-aș avînta. Ș-apoi în zori
te-aș duce-n țara-mi
de răcori.
De te-ai afla
(cum? cine știe?)
poate-n vreo altă galaxie
și dîndu-mi semn din recea-ți
sursă
eu aș porni în lunga cursă
spre mult rîvnitul
randevu.
Mă crezi, sau nu?
Și l-a chemat pe-acest iubit
de mărțișor.
Și n-a venit!
Girafele
Girafele au gîtul lung
De-aceea par că ceru-mpung
cu îngîmfare, insolente.
Dar antilopele,
prudente,
de coapsa lor se țin aproape -
fiindcă primejdia în zare
le-acordă timp
de apărare.
La oameni jocul
e pe dos:
cînd dau de-un ins
crescut frumos
și apt să vadă-n depărtare
cum se apropie urîtul,
nevrednicii, de neînstare,
îi taie, cu fervoare,
gîtul!
înapoi la Autori, Referinte, Poezie satirică, Titluri