Limbajul ghidului

de Jerome K. Jerome

(…)

La Dresda am fost sfătuiți ca în Praga să nu vorbim nemțește. De ani de zile animozitatea dintre minoritatea germană și majoritatea cehă bîntuie pe tot întinsul Boemiei, iar a fi luat drept german pe anumite ulițe pragheze este incomod pentru un om al cărui suflu în cursa de viteză nu mai este ce a fost. Totuși noi am vorbit nemțește pe anumite ulițe pragheze; se punea chestiunea să vorbești sau nemțește sau nimic altceva. Despre graiul ceh se spune că este mult străvechi și de o înaltă cultură științifică. Alfabetul său conține patruzeci și două de litere, amintindu-i străinului de limba chineză. Nu e o limbă pe care s-o prinzi cît ai bate din palme. Am ajuns la concluzia că, în linii mari, ar fi mai puțin riscant pentru integritatea noastră corporală să ne menținem la limba germană, și de fapt nu am avut nimic de pătimit. Explicația pot doar s-o bănuiesc. Praghezul este o persoană de mare finețe; se prea poate ca în nemțeasca noastră să se fi strecurat vreo subtilă notă falsă în materie de accent, cine știe ce ușoară inacurateță de ordin gramatical, care să-i fi revelat faptul că, în ciuda tuturor aparențelor în sens contrar, nu eram totuși niște Deutscher getbeget. Nu susțin cu tărie acest fapt; îl ofer doar ca pe o posibilitate.

Pentru a evita însă primejdii inutile, am făcut turul orașului cu ajutorul unei călăuze. Nici un ghid din cîți am cunoscut nu este desăvîrșit. Respectivul avea două lipsuri distincte. Englezeasca lui era, hotărît lucru, slabă. De fapt, nici nu era englezească. Nu știu cum aș putea-o numi. Dar vina nu era întru totul a lui; învățase englezește de la o doamnă scoțiană. Eu înțeleg scoțiana destul de bine - pentru a ține pasul cu literatura modernă, acest lucru este necesar - dar să înțelegi scoțiana dialectală vorbită cu accent slavonic, facilitat din cînd în cînd prin modificări nemțești, asta taxează intelectul. În primul ceas era greu să te debarasezi de convingerea că omul se sufoca. Clipă de clipă ne așteptam să sucombe în brațele noastre. În cursul dimineții, ne-am obișnuit cu el și ne-am dezbărat de impulsul de a-l trînti pe spate de fiecare dată cînd deschidea gura și de a-i sfîșia hainele de pe el. Mai tîrziu am parvenit să înțelegem o parte din ce spunea, și aceasta a dus la descoperirea celei de a doua lipse a lui.

Se pare că, în ultima vreme, născocise o loțiune pentru creșterea la loc a părului și convinsese un farmacist să-i accepte invenția și să-i facă reclamă. Jumătate din timp ne relevase, nu frumusețile Pragăi, ci binefacerile de care avea să se bucure rasa umană de pe urma întrebuințării acestui preparat; și acordul convențional cu care, sub impresia că omul devenea elocvent în legătură cu priveliștile și arhitectura, întîmpinasem noi entuziasmul său, el îl atribuise interesului nostru profund față de nenorocita aia de aqua chiorensis a lui.

Rezultatul a fost că acum nu-l mai puteai abate de la subiect. Părăginitele palate și bisericile în curs de fărîmițare, el le expedia prin scurte referiri ca pe niște simple frivolități ce-ar fi încurajat numai un gust morbid pentru decadentism. Datorită lui, așa cum o concepea el, era să nu ne îndemne a cugeta la ravagiile timpului, ci mai degrabă să ne îndrepte atenția către mijloacele de a le repara. Ce treabă aveam noi cu niște eroi cu țestele sparte, sau cu sfinți cu creștetele pleșuve? Interesul nostru trebuia să se manifeste neapărat în legătură cu lumea vie; respectiv față de fecioarele cu pletele revărsate - sau revărsatele plete pe care le-ar putea avea printr-o judicioasă folosire a loțiunii „Kophkeo” - față de tinerii cu aprigele lor mustăți - așa cum erau zugrăviți pe etichetă.

Involuntar, în mintea sa, omul nostru împărțise lumea în două hălci. Trecutul („Înainte de întrebuințare”), o lume anostă, uricioasă la vedere, bolnăvicioasă. Viitorul („După întrebuințare”), o lume rotofeie, bonomă, mînca-o-ar mama pe ea; și aceasta îl descalifica total ca ghid printre scene de istorie medievală.

Ne-a trimis fiecăruia la hotel cîte o sticlă din preparatul său. Pare-se că în prima fază a conversațiunii noastre cu dînsul, fără să ne fi dat seama, strigasem cu glas tare că vrem. Personal, nu pot nici să laud loțiunea, nici s-o dezavuez.

Sticla mea i-am făcut-o cadou lui George. El mi-a cerut-o ca s-o trimită unui cetățean din Leeds pe care îl cunoștea. Am aflat mai tîrziu că și Harris îi făcuse cadou sticla lui ca s-o trimită aceluiași om.

O adiere de ceapă s-a ținut scai de turneul nostru de cînd am plecat din Praga. Pînă și George a remarcat. El o atribuia predominanței usturoiului în bucătăria europenească.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete