Rîul albastru
Era pe vremea cînd brînza se făcea din masă plastică, untul din stearină din aceea pentru lumînări, iar legumele și zarzavaturile conțineau mai mult arsenic decît vitamine. Găinile erau hrănite cu pilule sintetice iar ultimul pește proaspăt fusese prins cu un an în urmă la țărmurile Islandei și, înainte de a fi pus în vînzare, fusese dichisit astfel încît să arate ca scos din mare în ajun. Nici uleiul de măsline nu mai era sucul auriu al măslinelor ci seu de catîr lichefiat și distilat.
Auzind toate discuțiile astea acasă, la slujbă, la cafenea, Marcovaldi simțea că stomacul i se strînge de silă și i se ridică-n sus pînă la gură. Cînd nevastă-sa se întorcea acasă cu proviziile tîrguite, simpla vedere a coșului îl umplea de groază ca și cînd între pereții casei sale ar fi năvălit un dușman.
Nopțile avea vise ciudate: cîmpuri pe care colindă leneș vaci întunecate la culoare, crînguri cenușiu-verzui de măslini copleșite sub căldura soarelui, rîuri liniștite și plescăiturile peștilor care fac să tresară sufletul oricărui pescar.
Într-o bună zi n-a mai rezistat, și-a luat undița ce era trîntită, uitată undeva în cerdac, s-a suit pe scuter și, în strigătele amuzate ale copiilor, ”Hei, ia uitați-vă, un trăznit cu undița!” a plecat în afara orașului.
Se abătu din șosea, luînd-o pe niște cărări, apoi ascunse scuterul în tufe și-și continuă drumul pe jos. În curînd înțelese că niciodată nu mai fusese prin locurile astea și că s-a rătăcit. Dar nu se sperie defel: atît de liniștit era zăvoiul des de sălcii, atît de clar se vedea printre arbori, apa.
Dădu la o parte gardul verde cu mîinile și ieși într-un mic golfuleț. Privi și inima începu să-i bată cu emoție: în față i se așternea o oglindă de un albastru neobișnuit, același albastru pe care-l mai văzuse doar în visele lui neobișnuite, ce-l impresionau atît. Apă, apă adevărată, albastră! Nu lichidul acela vîscos, tulbure și roșcat care le traversa orașul ci cristal albastru-azuriu. Marcovaldi rîse ușor și-și șterse ochii. Nu, nu era o halucinație. Albastrul nu dispăruse. ”Îmi închipui ce-o să mai prind eu astăzi, aici – gîndi el. – Ce mutre or să mai facă idioții ăia care rîdeau de undița mea cînd m-or vedea cu măcar vreo zece peștișori ca de argint. Pești adevărați, proaspeți, înveliți în brusturi ca să-i feresc de soare”.
Tremurînd de nerăbdare, Marcovaldi despachetă momeala, o agăță în cîrlig și aruncă undița. Imediat, pluta albă se va înclina de parcă ar saluta pe cineva, va tresări și se va scufunda brusc. Numai să fie atent, să nu caște gura și să nu moțăie, să zmucească brusc și să-l scoată la țărm.
Dar pluta, nu se știe de ce, nu se înclina. ”Asta nu se poate, – gîndi Marcovaldi, – într-o apă atît de albastră nu se poate să nu fie pește. O fi sărit momeala…”. Trase undița afară și privi multă vreme pluta. Partea care fusese în apă se făcuse – habar n-avea de ce – albastră. Ce drăcovenie să fie asta, se miră Marcovaldi, pluta era adineauri albă! Și, deodată, la spatele lui auzi rîsul cuiva. Se întoarse. Lîngă el se afla un bătrînel.
― Ce-i cu tine, prietene, ți-ai pierdut mințile? întrebă el. Asta nu e apă. Nu departe de aici e o fabrică de vopsea. Asta nu-i apă, e vopsea curată, albastră…
mai multă Proză satirică de Italo Calvino
