Sînt inginer cibernetician. Sau mai precis, am fost...
Visul vieții oricărui om este un vis. Evident, ce altceva ar putea să fie un vis ?! Truismele își au totuși valoarea lor informațională. Ei bine, majoritatea dintre noi numesc visul acesta „perfecțiune”. Perfecțiunea este o chestie relativă, o noțiune goală, un vis. Și eu, care mă ocupam de quantificarea vieții, am exprimat matematic acest vis.
Era în 1980. Aveam o familie. Îmi iubeam soția. Îmi scoteam copilul la plimbare. Etc. O banală viață de familie, ca oricare alta. Cenușă a tuturor existențelor. Potențiale și reale. (Am folosit particula „și”, nu „sau”, vă rog să țineți cont de asta.) Dar peste cenușa cotidianului anodin plana visul, trascendentul pur al perfecțiunii, care îmi amintea mereu gustul cenușii fade în care mă zbăteam. Era o pasăre în zbor, într-un apus însîngerat. Un vis de zbor, un concept liber și înalt peste mărunțișul anost al imperiului cenușii. Iar eu, care eram quantificator al realității înconjurătoare, tocmai eu nu puteam fi atît de orb încît să nu-mi dau seama că visul pur și zborul pur nu înseamnă nimic, că o idee abstractă are nevoie, pentru a se putea opera cu ea, de ceva concret de care să fie legată. Singurul lucru de care mai aveam habar oarecum era șahul. Jucasem cînd eram mic, pe maidan, șah, cu prietenii mei de-o clipă. Mai apoi a venit căsătoria – și prietenii de-o clipă s-au spulberat în diferite ipostaze: unul încercase s-o seducă pe nevastă-mea, altul s-a căsătorit și el cu o fată foarte timidă și retrasă și nu mai ieșeau nicăieri, altul plecase în altă țară... Întreaga viață este aleatorie. În sine, legăturile care se pot stabili în contextul înconjurător sînt, oricîtă aparență de statornicie au, niște relații de sistem eterogene și imperfecte. Am rămas repede, aproape într-o clipă, doar eu și soția mea, care nu avea nici un talent, nici o strălucire, o femeie oarecare cu aspirații mărunte, am rămas doar cu fiul nostru care era un copil oarecare, nici gînd de genialitate precoce, nu puteam schimba cu el idei: puteam cel mult să-l învăț cîte ceva, dar asta cu foarte multă strădanie din partea mea și cu foarte slabe și lipsite de importanță rezultate din partea lui, am rămas doar cu neputința comunicării, doar cu singurătatea obositoare, doar cu zborul pur al abstracțiunii fără valoare plutind peste cenușa răvășită de vîntul timpului curgînd. Bineînțeles, erau tot felul de oameni cu care intram în contact zilnic: colegi, vecini, oameni normali, care nu răspundeau cu nimic la zborul meu sterp, sau oameni care răspundeau cu entuziasm dar care nici ei nu înțelegeau nimic din fulgurația care mă ilumina diabolic. O viață fără însemnătate și stupidă.
Jucam și acum șah prin parcuri sau pe la cluburi, jucam modest, cu adversari modești, partide mediocre, fără importanță, fără glorie.
Mașina de jucat singură șah am conceput-o în proiect la sfîrșitul anului 1979. Ați auzit de multe chestii din astea și vi se pare poate o prostie să-mi revendic dreptul de inventator la o invenție deja arhicunoscută, dar mașinile de jucat șah de care știți dumneavoastră erau mașini programate să joace șah, pe cînd a mea era o mașină programată să se perfecționeze. Ei bine, mașina mea era o mașină al cărei program era acela de a emite programe. Era o mașină care trebuia să joace șah TOT MAI BINE, să se autoperfecționeze în jocul de șah. Conceptul cuprindea două creiere care jucau miliarde și miliarde de partide pe oră, din care extrăgeau esențialul, algoritmizau, trăgeau concluzii, și emiteau noi teorii strategice în funcție de datele adunate, concepeau mașini noi, capabile să joace mai bine și capabile să conceapă la rîndul lor mașini care să joace și mai bine. Erau deci două operații absolut distincte: aceea de acumulare, stocaj și sinteză a datelor, pe de-o parte, și aceea de creație, de euristică, pe de altă parte.
Construcția mașinii mi-a luat un an de muncă înrobitoare. Între timp m-am certat cu soția, dar ce importanță avea soția! Ea și-a luat copilul și au plecat. Timpul trecea perindîndu-se pe lîngă mine într-un șir discursiv, și acum construiam a nu mai știu cîta generație de mașini proiectate de mașini. Stilul era tot mai perfect. Și, într-o bună zi, fericit și sigur de mine, am invitat un specialist în șah pentru confruntare. Nu a venit unul, ci o liotă întreagă. Demonstrația a avut loc azi. S-au strîns aici, au asistat la cîteva partide, au încercat să le interpreteze, au izbucnit în rîs ca de o prostie și au plecat. Nici unul dintre acești campioni nu a putut pătrunde tîlcul nici uneia dintre mutările efectuate în interminabilele suite de mutări executate fulgerător de mașină pe tabla de demonstrație. „Sînt mutări pur și simplu absurde”, au conchis ei, „pune-o să joace cu vreunul din noi”. „Mașina nu este concepută să joace cu un partener. Dealtfel, nimeni pe lume nu ar putea face față nivelului ei de pregătire.” „Asta este o aberație!” „Este absurd!” „Absurd!” „Absurd!”
Perfecțiunea este absurdă, stimabililor! Întotdeauna perfecțiunea este absurdă. Tot ceea ce se înreliefează cu foarte mult în plus sau în minus față de nivelul nostru optim este considerat o aiureală.
Am avut plăcerea ca la această elevată întîlnire să-mi redescopăr însă soția, și am plecat cu ea la braț, tocmai cu ea, care nu a înțeles niciodată nimic, nici din șah, nici din cibernetică, ea care nu a văzut niciodată o pasăre liberă și divină numită „perfecțiune” plutind peste cenușa lucrurilor. Am fost fericit cînd ne-am strîns mîinile și cînd din motive pur sentimentale, e adevărat, mi-a spus: „Eu știu că ai dreptate. Dă-i naibii de proști! A fost formidabil! Nici unul dintre ei nu a înțeles nimic!”
Nici ea nu a înțeles niciodată nimic, și poate că nici eu. Dar cine poate să înțeleagă. Și doar acolo, în laboratorul experimental, două mașini joacă șah perfect. Dacă mă uit la partidele pe care le joacă, nici eu, nici nimeni altcineva nu înțelege o iotă din ciudățeniile pe care le emit ele. Dar asta nu însemnează că mașinile nu joacă totuși perfect. Joacă perfect, în timp ce eu plec la braț cu nevastă-mea pe care am regăsit-o și care îmi pare frumoasă și perfectă, cînd cenușa din ea mă atrage, cenușă spre cenușă. Intrăm să mîncăm într-un restaurant, și lumea ne arată cu degetul: „Uite, ăla e naivul care a inventat Perfecțiunea, și aia e nevastă-sa cu care a fost certat și acum s-a împăcat, și cine știe ce o fi făcut ea între timp. Au un copil oligofrenic. Cum, nu știai? Un țînc mai tembel chiar decît taică-său”. S-a făcut atîta tam-tam degeaba pentru mine, și iată că perfecțiunea pe care le-am oferit-o nu va sluji niciodată nimănui, nu mi-a slujit decît mie poate, să reușesc să mă cert cu nevastă-mea, după ce m-am îmbolnăvit de ulcer și am albit, pentru a o regăsi acum, în vreme ce campionii aceștia glorioși și insipizi care nici măcar nu au fost în stare să interpreteze partidele perfecte ale mașinii mele de materializat perfecțiunea, se autointitulează maeștri. Șeful de secție îmi va comunica mîine la birou că dacă-mi mai pierd timpul cu fleacuri sînt liber să plec de la ei, și singurul om care mă consolează este nevastă-mea, care-mi spune că știe că am dreptate, care mă mîngîie și care, atunci cînd vom ajunge acasă, va încerca să mă scufunde în lumea ei măruntă, dar care face asta cu dragoste și cu simpatie. Și eu, care îmi vine să o ucid, îngenunchez la picioarele ei plîngîndu-i pe mîinile cu care mă mîngîie disperată, neînțelegînd ce m-a apucat.
mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu