Simfonia viitorului

de Mihail Grămescu

Gil lucrase în ziua aceea pînă tîrziu. Silvia, așteptîndu-l să se întoarcă de la serviciu, nici nu mîncase la prînz, ca să poată lua masa împreună. Acum se lăsa seara și pe stradă se aprinseseră luminile cu neon, în timp ce în camera de alături, prin peretele prin care se auzea tot, răzbătea vocea stridentă a fetiței vecinilor care probabil iar spărsese ceva, fiindcă tocmai mînca bătaie și plîngea de să-i iasă sufletul. În blocul lor de periferie, această secvență se repeta cu o frecvență destul de mare, fiindcă vecinii lor erau oameni modești, care se manifestau cu violență ori de cîte ori pierdeau sau deteriorau vreunul dintre obiectele mărunte ale menajului, obiecte de care se pare că erau legați prin puternice sentimente de afecțiune, iar fetița era și ea, se vede treaba, un copil foarte răzgîiat și neglijent, care la cei patru ani ai ei nu vădea deloc atenția cuvenită obiectelor cu care venea în contact. Dealtfel, era o fetiță tare prostuță pe care Silvia o întîlnea mai mereu atunci cînd se întorcea de la serviciu, pe treptele de la intrearea blocului, jucîndu-se cu o pisică tare jigărită, de fiecare dată aceeași. Părinții, care nu îi cumpărau probabil jucării, se vede că nu aveau nimic împotriva folosirii în acest sens de către micuță a pisicii celei răpănoase.

Cînd Gil a intrat în garsonieră, Silvia nu l-a auzit, fiind cufundată în gînduri. Gil era foarte tandru și obosit, o îmbrățișă din spate așa cum stătea în fotoliu, și atunci ea își întoarse capul spre el să-l sărute.

― Azi ai stat mult...

― Da, a mai trebuit să rezolv niște chestii înainte de a pleca: nu puteam să le las pentru luni.

― Ești obosit?

― Da.

― Ți-e foame?

― Da, sînt mort de foame. Ce avem de mîncare?

― Ciorbă și mîncare de cartofi.

După masă, Silvia insistase să meargă în oraș, să se distreze:

― Știu că ești obosit, dar este sîmbătă, și nu am mai ieșit de atîta timp nicăieri... Mîine o să putem dormi pînă tîrziu. Hai să mergem și noi la un film.

La casă nu mai erau bilete. Doar derbedeii se mai fofilau prin ungherele mai întunecate speculînd biletele, dar Gil avea oroare de bișnițari: se și temea de ei și îi era și silă; așa că se plimbară în sus și în jos pe bulevard pînă cînd ajunseră în dreptul Ateneului.

― Hai să intrăm aici, propuse Silvia. Vreau să mergem și noi să ne distrăm într-un fel în seara asta!

― Dar Silvia, nu sîntem pregătiți! Una este să te duci la un cinematograf, unde, vorba ceea, poți să intri în sală și în pijama, alta este să mergi la concert: acolo toți sînt îmbrăcați în costume de gală, cu cravate, cu rochii de seară... or să se uite la noi ca la o altă arătare!

― Ce importanță are? Noi ne ducem să ne expunem toaletele? Și, dealtfel, asta ar însemna să nu mai mergem niciodată la concerte, fiindcă tu nu ai un costum de gală, iar eu nu am decît rochii de stradă!

― Bine, dar probabil că a început deja.

― Nu, ăștia încep mai tîrziu! Vreau să mergem! O colegă de serviciu mi-a povestit că a fost odată la un concert și că a fost minunat.

Stăteau și discutau în fața afișului cu programul concertului: prima parte era un concert de Stravinski, a doua parte, un concert experimental: Simfonia Viitorului, în dreptul căreia nu era precizat nici un nume de autor sau interpret.

― Știu și eu ce să spun?... Cine știe ce porcărie o fi! Și, dealtfel, la televizor, la radio, pe programul al doilea, dau tot timpul concerte, nu înțeleg de ce ții tu morțiș să mergem la ăștia, cînd acasă am putea în timpul concertului să fumăm, sau să facem dragoste, sau orice altceva...

― Nu, este complet altă chestie. Luară bilete și intrară în sală. Era lume multă și, spre surprinderea lor, portarul doar îi măsură cu privirea, dar nu formulă nici o remarcă în legătură cu ținuta lor. Gil mai păstra în el reminescențe de spaimă, de rușine de la conflictul pe care îl avusese la un ”local de lux” unde chelnerii îi arătaseră cu degetul și nu se sfiiseră să comenteze în gura mare, spre amuzamentul general al celorlalți consumatori ”selecți”, starea jalnică în care ajunsese acel lăcaș ”decent și elegant”: nemaipomenit, să intre cineva în blue-jeans!

― Ce frumos! exclamă Sivia.

Era foarte încîntată. În pauză merseră și la bufet să bea citronadă și să mănînce prăjituri, și acolo admirară cu invidie îmbrăcămintea impecabilă a celorlalți spectatori, care consumau și ei la bufet, fumînd țigări străine și discutînd cu elogiativă distincție despre valoarea concertului. După aceea, cînd gongul sună anunțînd începerea părții a doua, cei doi se întoarseră în sală.

― Unde mergeți? îi întrebă un garderobier.

― Ne întoarcem în sală pentru partea a doua a concertului.

― Doriți să asistați și la partea a doua a programului? se arătă garderobierul nedumerit.

― Nu se poate?

― Ba da, de ce nu..., răspunse omul ridicînd din umeri.

― Nu știți cumva cine este compozitorul? mai interveni Silvia încercînd să profite de relația neașteptată pe care și-o creaseră.

― Este o lucrare experimentală, le explică omul în uniformă, și în speranța că tinerii spectatori se vor răzgîndi la aflarea acestei vești și vor pleca acasă, mai așteptă cîteva clipe, dar constatînd că ei totuși rămîn, se îndepărtă clătinînd din cap.

La întoarcerea în sală, Gil și Silvia constatară că nu mai rămăseseră în afară de ei decît foarte puțini spectatori: un ins ceva mai în vîrstă cu un frac negru și cu o sticlă de băutură care i se rostogolise la picioare, un întîrziat care adormise probabil și nu remarcase nici pauza dintre cele două părți ale concertului, o doamnă impunătoare cu un băiețel de 10-12 ani care discuta aprins despre oarece în care reapărea cu o frecvență de tic verbal refrenul: ”și atunci profesorul de compoziție a zis”; și încă o pereche foarte snoabă de tineri care se sărutau chicotind în ultimele rînduri ale sălii, și care, de altfel, cînd lumina din sală scăzu vestind începerea părții a doua a spectacolului, părăsiră sala rîzînd zgomotos.

Scena rămînea în continuare goală. Era liniște, și Gil îi suflă Silviei la ureche:

― Te pomenești că partea a doua nici nu există de fapt: nu era trecut nici un nume lîngă titlul concertului...

Tocmai atunci se auzi o voce profundă, amplificată probabil de un excelent sistem stereofonic. Vocea crainicului anunță grav:

― În partea a doua a concertului nostru vă vom prezenta o lucrare experimentală: Simfonia Viitorului. Această lucrare nu este atît un concert propriu-zis, iar numele autorului sau autorilor nu au fost trecute pe afiș pentru simplul motiv că ar fi fost necesară o listă exagerat de lungă, și care ar fi trebuit să fie continuată suplimentar și cu numele eventualilor spectatori, adică al dumneavostră, fiindcă veți lua parte în mod activ la acest fenomen experimental...

― Auzi, este un fel de Happening! îi șopti Silvia fericită lui Gil. Am făcut foarte bine că am rămas.

― Vrem să precizăm și să avertizăm totodată publicul că forma de artă la care va participa se include în manifestările supranumite de critică ”Arta Totală”. La baza conceptului nostru estetic stă un eșafodaj științific și filozofic foarte complex, cu care, înaintea prezentării lucrării, ne simțim oarecum datori să vă punem la curent. Așa cum ați fost deja anunțați, este vorba de un experiment, care, desigur, nu comportă din partea dumneavoastră nici un fel de riscuri. Opera noastră artistică este de fapt o poartă spre Viitor, în cel mai propriu sens al acestui cuvînt. Poate că mulți dintre dumneavoastră au remarcat deja că toți reprezentanții unei anumite epoci determinate istoric au un anumit nivel intelectual și de sensibilitate oarecum prestabilit și limitat. Nici cei mai elevați dintre coabitanți nu depășesc sau nu se află cu mult mai jos de o anumită treaptă evolutivă: filozofii încearcă să explice acest fenomen într-un mod destul de arbitrar și forțat, conform ipotezelor simpliste bazate pe noțiunile și legile impuse de fizica lineară, care caracterizează cultura și știința secolelor anterioare. Există însă și o altă viziune asupra realității, construită pe bazele unei alte fizici, numită în mod complet convențional ”nelineară” sau discursivă. Această viziune pornește, așa cum este de așteptat, de la alte concepte transcendente menite să substituie pe cele ale spațiului și timpului, care și-au vădit nu o dată în experiența multimilenară a omului relativitatea și incapacitatea de a explica unele fenomene pe care gîndirea discursivă încearcă să le includă într-un sistem ordonat și plauzibil. Aceste noi criterii sînt noțiunile de ”cîmp”, ”ritm”, ”cuantă”, ”discurs”, ”program”, ”zugswang”, și altele, care contestă prin însăși existența lor vechile limite spațio-temporale, pe care le consideră simple convenții de gîndire și educație, menite a declanșa un automatism logic cu efecte de orbire psihică asupra reprezentanților unor anumite tipuri de civilizații și culturi primitive. Pornind de la aceste ipoteze și folosind o tehnică nouă, Simfonia Viitorului dezvoltă ideea că locuitorii societăților trăiesc în spații și timpi precis determinați spațio-temporal de nivelul intelectual al membrilor lor, determinarea fiind inversă: nu spațiul și timpul definesc nivelul cultural al tuturor membrilor, ci membrii colectivității se integrează în anumite scheme istorice precis determinate în funcție de nivelul lor intelectual. Nu vom insista asupra rolului artei în formarea caracterului uman în general, și ne vom rezuma la a aminti că în toate epocile au existat locuri la care marele public a avut acces, unde Simfonia Viitorului a fost prezentată, iar faptul că nu a fost o lucrare cu priză la mase prea largi nu se explică decît ca o urmare a faptului că persoanele pentru care viitorul era accesibil spiritual erau destul de puțin numeroase. Posibilitatea glisării în timp și spațiu nu a fost dorită propriu-zis de prea multe intelecte, fiind din alt punct de vedere destul de accesibilă oricui ar fi dorit-o cu adevărat. Astfel, fără nici un fel de discriminare, viitorul este deschis tuturor reprezentanților speciei, selecția care se face fiind pur individuală, și acei care nu sînt apți nu au acces la lumea Viitorului și nimic mai mult. Unii dintre dumneavoastră vor fi poate, de acum încolo, locuitorii unei lumi noi, și acesta este rolul inevitabil al artei. Celor cărora simfonia noastră experimentală le va revela Viitorul, sînt apți de a-l locui, celor cărora simfonia noastră nu le va spune nimic, le cerem anticipat scuzele de rigoare.

Vocea tăcuse și în sală se înstăpînise liniștea și întunericul cel mai perfect.

― Dacă vom dispărea în Viitor, cei care ne-au cunoscut or să se impacienteze, șopti Silvia.

― Vezi-ți de treabă! Probabil că este o farsă, iar dacă totuși nu e... ei bine, atunci nu trebuie să-ți faci griji din pricina asta, fiindcă vom dispărea cu totul, dacă am înțeles eu cum vine treaba aia cu fizica nelineară. Dealtfel am mai auzit ceva de genul ăsta: înțelegi, este foarte simplu, vom glisa pur și simplu în acel nivel care ne caracterizează ca persoane, iar pentru cei din fabrică, de exemplu, noi nu am existat niciodată, sau am fost un vis. Poate că nici măcar apartamentul nostru nu există de fapt decît pentru noi, ca o simplă certitudine convențională, dar dacă noi depășim convenția lui, nimeni nu i-ar mai remarca lipsa, fiindcă doar noi îl facem să existe ca atare.

Stăteau cu ochii cufundați în întunericul din sală. Era liniște și nu se vedea nimic. Se țineau de mînă, și Silvia simțea mîna lui Gil caldă și umedă, era emoționat probabil. Și ea era emoționată.

După un timp, întunericul păru un fel de ceață confuză, și între timp simțiră foarte suave sunete disjuncte.

― Vezi, auzi? șopti Gil.

― Parcă, spuse Silvia.

― Trebuie să fie o chestie de autosugestie, își dădu Gil cu părerea.

Înaintea lor lumina se făcea tot mai mare. Sunetele crescuseră pînă la intensitatea vuietului mării, noaptea, cînd e liniște și stai în șezlong, pe balconul hotelului.

― E totuși un spectacol cu totul special, suflă Silvia. Îmi pare bine că am venit. Luni o să am ce le povesti fetelor la birou.

Remarcară pentru prima dată că imaginea era foarte puternic reliefată, deși nu reprezenta nimic anume, iar sunetele erau atît de intens stereofonice încît se manifestau aproape tactil. Intensitatea senzațiilor crescuse, și simțeau cum se pătrund de un uruit confuz, ca și cum motoarele puternice de avion, sau de navă cosmică, ar fi acționat în apropiere. Și în același timp percepeau că toată hula aceea nu era decît țăcănitul unui ceas măsurînd timpul. Simțeau pulsația rotițelor, scrîșnetul lor, dar în același timp minusculul obiect simbolic vădea gîndirii o nouă dimensiune și profunzime. Din ceas se desfășurau spații și forme, cîmpuri de forță, tensiuni, mesaje ermetice menite să spună mai mult decît cunoașterea lor empirică și vulgară putuse vreodată concepe. Spațiile se desfășurau din spații și timpii din timpi, în vreme ce inexistente imagini noționale se perindau cu o viteză amețitoare. Acum totul era mult mai luminos, aproape concret în abstracțiunile care îi învăluiau. Nici nu-și dădură seama că nu mai era nimeni și nimic împrejur, ci doar ei doi, spectatori fascinați, ținîndu-se de mînă. Grandiosul spectacol se amplifica treptat și percepeau acum dintr-o dată și pe de-a-ntregul nebănuite spații și lumi și tîlcuri la care nu se gîndiseră niciodată decît poate în vis, sau în visul visurilor: civilizații dispărute se nășteau și se perindau prin ei amețitor, societăți care, ajungînd la culme, intrau prin poarta nevăzută a Simfoniei Viitorului direct în spațiul acesta perfect, ca pentru a stîrni stupoarea de mai tîrziu a arheologilor, rampe gigantice navospațiale și temporale își dezvăluiau luminile de poziție unor temerare reveniri, căci reveneau acolo unde trebuiau să ajungă, lumi mai bune și mai drepte își dezvăluiau minților lor extaziate simetrii și arhitecturi simultane, și ei se țineau de mînă, fascinați, surîzători, edificați, în timp ce El Aleful se deschidea tot mai mult înaintea lor, ca nimic mai simplu, evoluții și revoluții succesive, planuri și scheme logice, istorii sinuoase și coridoare închise, labirintul spațiului-timp ordonîndu-se într-o geometrie ambiguă și totală.

Și ei se țineau de mînă.

Vuietul era acum un sorb imens care, fără să le rănească simțurile, îi pătrundea și transforma. Erau un flux discontinuu și pentru ei totul încetase de a mai fi ceva anume, concret și limitat, devenind sumumul a tot ceea ce putea fi.

Și dintr-o dată lumina izbucni clară și reală, și ei doi irupseră printre construcțiile și cîmpurile unui alt ritm. Grandioase, clădirile se deschideau de o parte și de alta: o lume mai frumoasă și mai pură decît visele o promit, un spațiu deschis, în timp ce de jur împrejur sunetele erau acum muzică, și totul era viață.

Mergeau fascinați, fericiți, ținîndu-se de mînă, în timp ce de jur împrejur tot ceea ce fusese cîndva parțial și imperfect se împlinea și întregea, și ei se țineau de mînă printre clădirile acelea fantastice, feerice, înălțătoare, făcîndu-i să vibreze de formidabila, și uluitoarea, și atît de reala Simfonie a Viitorului.

mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu