Logodnă în familia noastră

de Jaroslav Hašek

În familia noastră am avut mereu necazuri mari cu fiica mai mare Lidka, deoarece s-a întîmplat să rămînă de cîteva ori peste noapte în excursie cu niște domni care-i ceruseră mamei îngăduința de a ieși cu ea într-o scurtă excursie. Odată a venit la noi domnul Syrovatka (Chișleag), de profesie funcționar, un om foarte cumsecade și așezat; după ce vorbise de una de alta cu mămica și tăticu, îi rugă nespus de frumos s-o lăsăm pe Lidka noastră să plece cu el într-o excursie. În timp ce vorbea, își sufla mereu nasul, și-i dădea întruna că e un bărbat onorabil și un caracter fără cusur. Așa stînd lucrurile, mămica își dădu încuviințarea s-o scoată pe fetiță la aer curat, cu condiția, însă, ca la orele opt seara să fie acasă, căci nu are de gînd să încălzească cina de două ori, și-apoi nici n-ar fi frumos să vină mai tîrziu, că, vorba ceea, să nu-i iasă vorbe.

Drept care, domnul Chișleag începu din nou să smiorcăie și să-și șteargă nasul, și în acest timp vocifera, spunînd că dumnealui e un bărbat onorabil și nu o canalie.

Iar tata îi spuse:

― Canalie în sus, canalie în jos, ce mai tura-vura, mie îmi aduci fata înapoi în bună regulă. Dar, cinstit vorbind, mie nu-mi place deloc povestea asta, și nici n-o văd cu ochi buni.

Dar ce mai putea să facă. Cînd mămica spune ceva, tata și cu mine trebuie să ne ținem gura, chiar dacă dreptatea e de partea noastră și mămica face o prostie.

Așa se face că domnul Chișleag o scoase pe Lidușka în excursie. Mămica îi făcu surorii mele semnul crucii, iar domnul Chișleag îmi dădu un biscuit de cinci parale, asta era ca despăgubire pentru ceea ce avea să săvîrșească.

E ora opt și jumătate seara și Lidușka ia-o de unde nu-i; pe urmă s-a făcut de zece și portăreasa închise poarta imobilului - și se făcu și unsprezece. Mămica plîngea, tăticul, în culmea supărării, înfulecă mîncarea de seară a Lidkăi, apoi bătînd furios odaia în lung și-n lat, strigă în gura mare că o să-l tragă la răspundere pe acest domn Chișleag și că mîine se va duce să-l reclame la birou. Mămica se văicărea, spunînd Doamne ferește să nu li se fi întîmplat ceva, să nu-și fi rupt Lidușka un picior sau, ferească sfîntul, altceva; de pildă, gîtul, sau și mai rău, să nu se fi înecat amîndoi, ori să fi pierdut Lidușka acel dar, cel mai scump, moștenit de la maică-sa.

Am întrebat ce vrea să însemne acest dar, drept care tăticul mi-a ars o palmă, iar mămica mi-a poruncit să mă închin. Și m-am închinat, spunînd că îngerașul păzitor o va însoți pe Lidușka noastră, fiindcă eu am văzut odată o asemenea poză în care un îngeraș conduce, pe o bîrnă întinsă peste o prăpastie, o fetiță oarbă cu un coșuleț de flori în brațe.

Tăticu însă bodogăni mînios, spunînd că acum principalul înger păzitor al Lidușkăi este domnul Chișleag, și că el, adică tăticul, dacă ar fi fetiță nu și-ar dori ca domnul Chișleag să-l aducă noaptea înapoi din excursie.

Pe urmă se făcu de miezul nopții și mămica încetă să mai spună: ”Scumpa mea Lidușka, fetița mea de aur”, ci ”haimanaua asta și tîrfa”, iar tăticul zbiera cît îl țineau bojocii:

― Libidinoșii ăștia, îmi vine să-i sfîșii, nu alta. În ziua de azi ți-e și frică să mai pleci cu cineva în excursie.

Pînă la trei dimineața n-am închis nici unul ochii. Pe la două se auzi ceva trosnind în șifonier, și mama, făcîndu-și semnul crucii, izbucni:

― Ce mai, e limpede, semn rău!

Sora mai mică, Mařena, se bucura nespus pe chestia asta, căci odată fusese bătută măr pentru că venise acasă la nouă seara, în loc de șapte, așa cum făgăduise.

La ora trei tăticul dăduse gata sticla de rom și începu:

― Indiferent ce s-a întîmplat, de îndreptat tot nu mai pot să îndrept nimic, mîine dimineață îi rup picioarele ticălosului, pe urmă mă spînzur și vă omor pe toți.

După care lăsă capul pe masă și prinse să sforăie zgomotos, iar mămica stinse lampa de teamă ca somnul să nu se aprindă în sîngele tatei. Ne-am dus apoi să ne întindem și am dormit toți trei pînă la opt dimineața. Deodată, cam pe la opt și jumătate, ușa s-a deschis brusc și domnul Chișleag a dat buzna în odaia noastră strigînd:

― Nu vă speriați, domnișoara Lidușka se teme să vină acasă.

Tăticul se ridică în capul oaselor și, scuipînd cu scîrbă, îi spuse:

― Uite ce, domnule Chișleag, dumneata ai venit aici și ai cerut-o în excursie, acum păstrează-ți-o, și sterge-o cu Dumnezeu înainte.

Mămica era numai în jupon și, așa sumar îmbrăcată cum era, bătea cu piciorul în prag, și răstindu-se la tata îi spuse să tacă din gură și să nu apere pe nimeni, apoi se răsti la domnul Chișleag care smiorcăia din nas și-i dădea întruna că dumnealui e un bărbat onorabil cu cinstea nepătată și că i-a surprins o furtună, cu rupere de nori și grindină, drept care s-a dus podul pe apa sîmbetei, așa să au fost nevoiți să rămînă peste noapte la hotel, deoarece nu mai circula nici un tren. Și a mai zis că în locul acela se află și un mic hotel, dar destul de scump.

Mămica începu să plîngă:

― Dumnezeule Hristoase, hotel? Ești un nerușinat, un depravat. Dar cu mine nu-ți merge, domnule. Mie mi-o aduci înapoi curată, așa cum era.

La auzul acestor cuvinte domnul Chișleag se cutremură și începu să bîiguie că, din păcate, după drumul ăsta, domnișoara Lidușka e plină de noroi și că la hotel n-aveau nici om de serviciu, nici măcar o perie să se fi periat.

― Frumos hotel, nimic de zis! strigă tăticul din moțul patului.

Mama continua să plîngă spunînd ceva despre o floare albă de crin, în timp ce domnul Chișleag nu mai contenea să țipe:

― Liniștiți-vă, stimată doamnă, eu sînt un om cinstit, cu onoarea nepătată... Eu am dormit în altă parte.

Drept care mămica îl apucă de umăr și, zgîlțîindu-l cu putere, izbucni în gura mare:

― Nu-i adevărat, cunosc eu povestea asta, că am și eu experiența mea.

Iar domnul își sufla mereu nasul și agita batista în mînă spunînd că n-a fost vorba decît de o simplă simpatie, o simpatie prietenească ce s-a stabilit între ei în timpul excursiei, o mică prietenie așa cum e, de pildă, între el și tatăl Lidușkăi. Drept care tăticul zbieră iar din vîrful patului că mulțumește pentru asemenea prietenie. Mămica se răsti din nou la tata, spunîndu-i să tacă, și-l apucă iar de umeri pe domnul Chișleag, și zgîlțîindul-l zdravăn îi ceru să jure că se însoară cu Lidușka, iar jurămîntul să-l facă în fața acestui băiețel nevinovat, adică în fața mea, și luîndu-mă de ureche mă duse la domnul Chișleag care se făcu roșu ca para focului și începu să strige că el n-o poate lua pe Lidușka, fiindcă dumnealui e gata însurat și divorțat.

La auzul acestor cuvinte, tăticul țipă, cerînd să i se dea pistolul, că el nu mai poate și că trebuie să ajungă la Pankrác (Închisoare celebră din Praga), în timp ce mămica își ținea juponul să nu-i cadă, lăsînd impresia că stă să leșine, iar domnul Chișleag își mesteca mustăcioara; deodată în mijlocul nostru dădu buzna, ca o fantomă, surioara mea Lidușka, plină de noroi și cu ochii plînși, și îngenunchind la picioarele patului, în fața tatei, începu să strige că povestea asta s-a întîmplat pentru prima și ultima oară în viața ei, că domnul Chișleag e un bărbat cinstit și onorabil, și n-a dormit cu ea, ci în odaia alăturată.

La care, domnul Chișleag se grăbi să adauge:

― Aveți perfectă dreptate, domnișoară, de povestea asta am uitat. Sfinte Dumnezeule, camera aceea era plină de ploșnițe. Sărut mîna, stimată doamnă.

Și rostind aceste cuvinte, își luă pălăria și în clipa următoare dispăru pe coridor. Lidușka vru să fugă după el, dar mama o prinse de mijloc și zgîlțîind-o zdravăn, așa cum face și cu tăticu, îi spuse că e o tîrfă, care face de rîs întreaga familie; că acum va trebui să-i facem rost de un mire, și ce greu va fi, pentru că povestea cu domnul Chișleag o să meargă din gură în gură.

Așa se face că Lidușka începu să-și caute un mire și, în sfîrșit, găsi unul, cum spunea tăticul ”un fraier”. Dar numai fraier nu era, căci flăcăul era un șmecher, uns cu toate alifiile și-i spunea Vavroušek. Purta ochelari pincenez atîrnat de un șnur negru, și de cîte ori venea la noi se îndopa cu pîine în asemenea hal, încît nu lipsea mult să-i plesnească burta, ceea ce noi vedeam cu toții, dar lui puțin îi păsa, căci știa să se descurce, făcînd în așa fel, încît să nu i se întîmple nici o nenorocire. Într-o zi, parcă-l văd, vine la noi și ne roagă să-l lăsăm să plece cu Lidușka noastră duminică într-o excursie. Tata n-a spus nimic, a fluierat doar așa, pe sub mustăți, iar mama a tras cu coada ochiului la Lidușka, aruncîndu-i o privire plină de semnificații, ca în cele din urmă să spună că Lidușka nu se prea omoară să meargă în excursii. Dar Lidușka a început să se roage, spunînd că nu fusese niciodată la Ričany, și poate n-ar strica să încerce și ea o dată...

Pe urmă mama ținu un logos îndelung, vorbind despre cinste și moralitate, pînă cînd domnul Vavroušek, scoțînd batista din buzunar și începînd să-și sufle nasul întocmai ca domnul Chișleag, declară sus și tare că dumnealui e un bărbat onest, cu onoarea nepătată, și un caracter de aur.

L-am auzit pe tata mormăind sub nas:

― Ălălalt zicea că-i de argint, ăsta că-i de aur, mă rog, Dumnezeu cu mila!

În cele din urmă au lăsat-o totuși pe Lidușka noastră să plece în excursie, nu de alta, dar tăticul a spus că domnul Vavroušek e un fraier și un gură-cască fără pereche, iar ai noștri le atraseră atenția celor doi să fie înapoi acasă la opt și jumătate, pentru că altfel mămica ar fi nevoită să încălzească cina pentru a doua oară.

Mda, numai că ceasornicul arătă ora zece, pe urmă zece și jumătate, iar mămica începu să se foiască de colo pînă colo și să spună:

― Numai să nu se întîmple ca atunci!

La orele douăsprezece, tăticul avea în mînă mersul trenurilor și, fără să se uite prin el, spunea pe dinafară:

― Va să zică ultimul tren de la Ričany sosește aici la unsprezece, mai așteptăm deci o jumătate de oră și pe urmă mă arunc pe fereastră.

Și rostind această sentință, se duse în bucătărie unde goli iar o sticlă de rom, și cînd se făcu de unu se apucă să cînte:

Ține fată un ducat,

m-ai ținut o noapte-n pat,

a fost bine și frumos

lîngă chipu-ți arătos...

Mămica îl lăsă în pace, nici măcar nu se mai răsti la el, în schimb plîngea și se tînguia spunînd că Lidușka noastră o s-o sfîrșească rău de tot. Pe urmă tăticul se vîrî în pat și într-o clipită se auzi sforăitul lui zgomotos; ne-am lungit și noi în pat, iar mama, înainte de a ațipi, mai spuse:

― Mîine dimineața le-o spun pe șleau, așa, de la obraz! Nu-i iert!

Dimineața, la ora nouă, cei doi sosiră vii și nevătămați. Fraierul gură-cască o ținea pe Lidușka de mînă și se adresă mamei cu următoarele:

― Stimată doamnă, așa cum v-am mai spus, sînt un bărbat onorabil și un caracter de aur. Dar, împotriva voinței mele, s-a stîrnit o cumplită rupere de nori, cu grindină, pe scurt, o furtună înfiorătoare, cerul era brăzdat de fulgere, tunetele bubuiau în dreapta și-n stînga, așa că am fost nevoiți să rămînem la hotel, dar să nu vă speriați, castitatea a fost întru totul respectată, întrucît eu am dormit în partea stîngă, iar Lidușka în partea dreaptă a patului.

Tăticul nu se mai putu stăpîni să tacă atît de mult și, ridicîndu-se din pat, spuse:

― Care va să zică, ați fost iar în hotelul ăla nenorocit, unde a mai fost Lidușka ultima oară cu domnul Chișleag!?!

Mămica se năpusti asupra lui, înșfăcîndu-l de grumaz, începu să-l gîtuie. Lidușka se prăbuși în pragul ușii, iar domnul Vavroušek, fraierul, izbucni:

― Frumoasă bandă, nimic de zis! În ce cloacă era să intru!

Și rostind aceste cuvinte, trînti ușa în urma lui, și pe-aici i-a fost drumul.

După povestea asta Lidușka a bocit paisprezece zile în șir, nimeni nu i-a adresat o vorbă, doar tata i-a spus:

― Hai, nu te mai văicări atît că-ți găsesc eu un mire.

Și începu să umble pe la toți dracii, pînă cînd într-o bună zi, veni acasă beat criță și spuse:

― În sfîrșit, am găsit un mire, dar ăsta are nevoie de o gospodină bună, căci are de gînd să facă ceva pe cont propriu; pe scurt, să deschidă o cîrciumă.

În timp ce vorbea, ochii lui scăpărau împroșcînd niște scîntei de toată frumusețea.

― E un om tare cumsecade, reluă el, și a venit special la Praga, să se însoare. Am aranjat totul, duminică îl aduc aici și, fără să mai lungim povestea, sărbătorim logodna. Frigem un clapon, iar eu, ca să mai prind curaj, o să mă afum nițel.

Și așa cum a făgăduit, l-a adus, noi l-am poftit să ia loc la masă, așteptînd să vină și Lida, care în acest timp își aranja o nouă pieptănătură, în odaia învecinată.

În sfîrșit vine și Lidușka și, văzînd-o, proaspătul pretendent se uită la ea, ea la el, pălesc amîndoi, musafirul înșfacă la iuțeală pălăria și, într-o clipită, o zbughește pe ușă afară. Pretendentul era chelnerul de la hotelul cu pricina, în care se adăpostise Lidușka noastră cu domnul Chișleag și cu fraierul Vavroušek în timpul cumplitei furtuni cu grindină, care i-a surprins pe cînd se aflau în excursie.

mai multă Proză satirică de Jaroslav Hašek