Sir J.G. Frazer si magia

de Giovanni Papini

Londra, 3 noiembrie

O întîlnire neașteptată și fericită, în casa unui colecționar de idoli, mi-a permis să ascult cîteva minute cuvintele lui Sir James George Frazer, cel mai mare antropolog, după cît se spune, din lumea întreagă. Pasiunea mea, poate atavică, pentru viața sălbaticilor, m-a făcut să răsfoiesc, acum cîtva timp, faimosul Golden Bough (Creanga de aur) și am putut, astfel, să urmăresc mai bine cuvintele ilustrului paleontolog al sufletului omenesc.

Conversația, care avea loc în jurul mesei de ceai, s-a oprit asupra magiei, prin dibăcia nevinovată a colecționarului meu și Sir Frazer n-a putut să facă altceva decît să ia parte la ea. Deși e bătrîn și-a lucrat fără odihnă toată viața, păstrează încă un aspect îndrăzneț și tînăr și în ochii săi strălucește focul unei inteligențe mereu vii —ochii unui judecător amestecat cu un umorist.

― Oamenii moderni, a spus el, privesc magia cu prea mult dispreț și spiritele științifice și practice privesc cu milă ironică pe vechii vrăjitori, chiar și pe aceia care fac astăzi studii asupra lor. Toată civilizația modernă — și prin civilizație modernă înțeleg pe aceea care a început cu Grecia lui Socrate și, după o întrerupere de cîteva secole, a înflorit și a dat roade de la Renaștere pînă la noi — este fiica legitimă a magiei. Toată arta noastră, legile, tradițiile politice, științele, au izvorît direct din magia primitivilor. Magia a fost puntea unică și necesară între animalitate și cultură. Toți cei care își bat joc de magie sînt fiii și nepoții vechilor magicieni și verii vrăjitorilor care și azi mai operează printre sălbatici.

Am făcut aluzie la aceste adevăruri ici și colo în cărțile mele, dar nimeni n-a dovedit că a recunoscut existența sau legătura lor. Să începem cu artele. Pentru muzică, proba a fost făcută, și în mod convingător, de un muzicolog francez: Combarieu. Muzica, în vremurile cele mai vechi, nu era decît o ramură a artei descîntecelor. Teatrul, cum știți cu toții, nu e decît o deviere a ceremoniilor liturgice primitive, adică fundamental magice; și dansul, după cum a demonstrat Hirn, are aceeași origine. Despre poezie se poate spune același lucru: cele mai vechi fragmente, fie din Veda, ca și din literatura latină arhaică, sînt formule magice, cuvinte puternice, care cu ajutorul ritmului, trebuiau să înlăture relele sau să atragă către noi darurile lui Dumnezeu. Picturile primitive pe care le găsim în peșteri sînt opera vrăjitorilor, care, bazîndu-se pe unul din principiile esențiale ale magiei simpatice, se serveau de acele imagini pentru a face norocoasă vînătoarea oamenilor paleolitici. A crea o imagine, însemna, pentru magician, a dobîndi o putere asupra lucrului reprezentat. Aceluiași motiv se datorește și originea sculpturii: domnia-voastră știți că, chiar și în evul mediu era obiceiul, pentru a ucide cu siguranță pe un dușman, să se modeleze în ceară sau în pămînt o statuetă care să-i semene, apoi să o străpungi sau să o arunci în flăcări. Ceea ce se întîmpla statuii, resimțea modelul. Sculptura egipteană, așa de realistă, era un mijloc magic pentru a păstra dincolo de moarte integritatea trupească, pentru învierea așteptată. Formele cele mai arhaice ale arhitecturii, ca dolmen-ii și cromlech-ii, serveau, după cum știm, pentru rituri misterioase, care țineau mai mult de magie decît de religie. Dacă vreți o demonstrație mai amplă, puteți citi un studiu al prietenului meu Salomon Reinach, apărut în Anthropologie, în 1903.

Cît despre morală și legislație, am demonstrat amplu într-una din cărțile mele, The Psyche's Task, cum principiile de etică elementară, care dirijează încă viața noastră și inspiră codicele de legi, au fost stabilite și consacrate de ceea ce noi numim superstiție și care se reduce aproape totdeauna la magie. Interzicerile, bazate pe ideea de tabù, sînt la originile moralei noastre. Se credea, de exemplu, că legăturile nepermise între un bărbat și o femeie erau dăunătoare vînătorii sau rodirii cîmpiilor și de aceea erau interzise cu severitate. S-a născut astfel în oameni oroarea de adulter, care durează, deși micșorată, și în obiceiurile noastre. Azi adulterul e condamnat pentru alte motive, dar nu s-ar fi ajuns poate să fie condamnat, fără această acțiune pregătitoare a magiei.

Cei dintîi regi ai primelor triburi au fost vrăjitori și, dacă mai tîrziu, regii au fost războinici, ei rămăseseră totuși sub dominația celor care dețineau puterea ocultă. Cea dintîi teocrație a fost o teocrație a magicienilor asupra războinicilor și puterea magicienilor asupra războinicilor a fost puterea spiritului asupra forței. La regii antici se regăsesc totdeauna trăsăturile unui caracter sacru și magic și pînă acum cîteva secole se atribuia încă regilor Franței și Angliei puterea miraculoasă de a vindeca unele boli, numai prin atingerea mîinii lor. La primitivi, regele-magician trebuia să ofere viața sa drept jertfă zeilor, dacă vreo nenorocire lovea poporul; un rest din acest obicei se regăsește la suveranii moderni, care consideră ca o datorie a lor de a alerga la locul dezastrului, chiar cu riscul vieții.

Pînă și știința, orgolioasa știință din timpurile noastre, după cum a și demonstrat Lenormand, e strîns legată de magie. Magia, în adevăr, presupune că unele fenomene urmează negreșit altor fenomene, fără intervenția unor voințe străine. Ea se bazează, ca și știința, pe determinism, adică pe o credință oarbă într-o realitate ordonată și omogenă. Magicianul nu pretindea să constrîngă faptele, dar cunoscînd legăturile lor secrete și ordinea în care se succedau se mulțumea să imite acel fenomen care era antecedentul natural al fenomenului dorit. Greșelile și eșecurile sale proveneau din faptul că el nu observase bine legăturile fixe ale acestei înlănțuiri și prin urmare că s-a bazat pe raporturi mai mult aparente decît reale; dar principiul de la care pleca era același pe care s-a edificat știința modernă. Chiar și copiii știu că chimia a derivat din alchimie, astronomia din astrologie și medicina științifică din cea ermetică.

Nu vorbesc de religie, ale cărei raporturi cu magia sînt evidente pentru cine cunoaște antichitatea: de altfel și astăzi în multe locuri, ea nu se deosebește de cea mai grosolană vrăjitorie. E destul să te gîndești la favoarea de care se bucură, în țările cele mai culte, doctrinei teozofice și școlile oculte, ca să bagi de seamă că magia, chiar în zilele noastre, corespunde nevoilor spirituale a milioane de oameni.

Civilizația noastră întreagă derivă, deci, din credințele și din practicile Magiei și un pesimist ar putea susține, cu o ușoară sforțare sofistică, despre cultura contemporană, că n-a trecut dincolo de stadiul magiei. Popoarelor le e foame de minuni și le cer de la toți: de la demagogi, de la somnambuli, de la electricieni, de la medii, de la ghicitoare, de la profesorii de fizică și de la chiromanție. Sălbaticii sînt, fără nici o îndoială, părinții noștri și cîteodată chiar frații noștri; și magia este marca binefăcătoare, din care au ieșit, cum spuneam la început, artele, morala și științele noastre. Intelectualii toți nu sînt decît vrăjitori evoluați, mai prudenți și mai clarvăzători.

Sir James George Frazer tăcu și nimeni nu știu ce să răspundă. După cîteva minute, genialul antropolog ieși. Mi-am adus aminte că mama mea era maoră și înalta părere pe care o am despre mine însumi a crescut din acest moment.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog