Un voiaj în Lună

Nu numai în America, dar și pe la noi se mai întîmplă...

Aflăm mereu de prin ziare că în America există fel de fel de asociații și cluburi, cum ar fi „Societatea celor cu șase degete”, „Societatea celor ce poartă la picior un număr mai mare decît 47”, „Clubul bărbaților ce mănîncă zilnic bătaie de la nevastă”... De ce numai la ei, la noi nu pot exista asemenea societăți?

Mai deunăzi a luat ființă, chiar în orașul nostru, „Asociația celor care vor zbura în Lună”. Este o asociație așa cum îmi doream eu mai demult. Eu nu pot merge la Paris, la New York ori la Ankara, eu nu-mi pot permite luxul să mă duc nici măcar pînă la Izmir. Cea mai lungă călătorie a mea se face cu tramvaiul Sișli-Sirkeci. De aceea mi-am spus: „Dacă nu pot merge nicăieri pe aici, pe la noi pe Pămînt, barem s-apuc să văd Luna. E ceva!”

Așa că m-am înscris în „Asociația celor care vor zbura în Lună”. M-am întors acasă copleșit de bucuria viitoarei mele călătorii în Lună. M-am așezat la masă cu o poftă nestăpînită și-am mîncat cît șapte. Mi-am umplut bine burta, după care m-am așezat la gura sobei și am ațipit la căldurică.

Deodată, am avut impresia că întreg corpul mi se topește, nerămînîndu-mi decît pielea, care se umfla și se tot umfla aidoma unui burduf. Pasămite, un gaz ușor ca fumul de paie luase locul oaselor, mușchilor și venelor. Nitam-nisam am început să plutesc ca baloanele acelea colorate ale căror ațe s-au rupt în mîinile copiilor.

― Zboară, frăție, zboară...

M-am înălțat, m-am tot înălțat... Sub mine au rămas și lemnele, și prețurile cărbunelui, și chiriile, toată bursa neagră.

― Înalță-te, înalță-te, pe-aici nu-i locul tău!

De-ți părăsești ograda, nu faci un lucru rău.

Ajuns în înaltul cerului, gazele au început să țîșnească din mine prin toți porii corpului. Nenorocire... După ce mă înălțasem atît de mult, ar fi fost înfiorător să mă trezesc cu o bufnitură asemenea unuia care a alunecat de pe scaunul puterii... Datoriile și impozitele mă găuriseră ca pe-o strecurătoare. Și netrebnică situație! Cum încercam eu să-mi astup o plagă, pe dată apărea alta.

Am început să urlu:

― Ajutooor!

― Țin-te bine, încă puțin și ajungi în Lună!

― Cum să mă țin cînd găurile se tot lărgesc și n-am cum le astupa! Hei, voi, cei ce-mi vorbiți, cine sînteți, ajutați-mă, mă prăbușesc!

― Liniște-te! Aici e imperiul Lunii. Îți trimitem îndată, din fondul de ajutor doi saci cu fum de vapor, să poți zbura pîn’ la noi.

Noroc de acest ajutor! Și astfel m-am săltat brusc spre înălțimi și m-am trezit direct în Lună. Cît ai clipi, am fost înconjurat din toate părțile de niște ființe asemănătoare oamenilor de pe la noi.

― Bine-ai venit!

― Bine v-am găsit!

M-am urcat într-un obiect ciudat pe care nu l-am mai văzut vreodată. Un zbor de săgeată m-a purtat într-un mare oraș. Am fost dus într-o clădire pe frontispiciul căreia am deosebit scris „Universitatea selenară”. Ori de cîte ori am încercat să spun ceva, oamenii ăștia din Lună îmi tăiau elanul și se răsteau la mine.

― Aici nu ne aflăm pe Pămînt, n-avem vreme de palavre.

Am pătruns apoi într-un soi de amfiteatru enorm, cît un stadion. Omor de lume, întocmai ca la meciurile noastre. Cu o diferență: în loc să urle și să gesticuleze, seleniții stăteau cuminți în băncile lor. M-au invitat la o catedră. Profesorul explică atunci celor ce-l ascultau cu un interes enorm:

― Aici, în fața dumneavoastră, se află un exemplar din viețuitoarele lumii despre care v-am vorbit în lecția trecută. Profit de prilejul ce mi s-a ivit pentru a vă repeta originea Terrei. Ființele terestre consideră că Luna s-a desprins din lumea lor. În realitate, lucrurile s-au petrecut exact invers. În urmă cu aproximativ cincizeci de mii de ani-lumină, pe planeta noastră se înmulțiseră la nesfîrșit nebunii și smintiții. Balamucurile gemeau de zarva lor. Iar nebunii ăștia, în loc să se însănătoșească, căpiau tot mai rău. Și unde mai punem că ei perverteau copiii și-i stricau pe cei cu mintea întreagă. Oricît de mulți au fost prinși și închiși, nu s-a putut da de capăt cu ei. Au fost azvîrliți peste tot: în munți, în deșerturi, în lagăre, dar degeaba!

O ultimă soluție găsită pentru a feri civilizația de pe Lună de acești indivizi a fost aceea de a-i arunca cît mai departe de Lună. Așa s-a și procedat. Nebunii și smintiții au fost proiectați în spațiul cosmic. Astfel au apărut primii oameni pe Pămînt. De atunci ne-am ferit de Terra și-am întrerupt orice legătură cu oamenii de-acolo. Din considerente umane am ținut seama că ei aveau nevoie de un aer otrăvitor, fetid, potrivit felului lor de trai. Atunci am învelit pămîntul cu atmosfera sa. Acum oamenii de acolo pot trăi extrem de bine în aerul lor.

Mulțimea selenită, care-l ascultase în liniște pe profesor, s-a ridicat, revoltată, la sfîrșitul acestor ample explicații. Mii de seleniți m-au amenințat cu pumnul ridicat strigîndu-mi:

― Microbule!... Microbule!...

Profesorul a continuat:

― Nu trebuie să uităm însă un lucru: atunci cînd au fost aruncați nebunii de pe Lună, dintr-o greșeală fatală printre ei s-au amestecat și cîțiva oameni cu mintea întreagă. Din cînd în cînd, pe Pămînt, se fac remarcați copiii acestor oameni. Numai că nebunii pămînteni îi închid pe aceștia declarîndu-i nebuni.

Emoția auditoriului crescuse, spiritele se încinseseră, lunaticii țipau din răsputeri:

― Să-l spînzurăm...

― Să-l facem harcea-parcea!

S-a produs o învălmășeală de nedescris. Mai mulți s-au aruncat ca turbați asupra mea și m-au apucat de beregată și de mîini.

― Hîr, hîr, hîîîrrr!

Din gît îmi ieșea ultimul horcăit.

― Tăticule... nu mai sforăi, mă înghionti cineva.

Am deschis ochii. Adormisem în fața sobei. Am privit de jur împrejur și-am respirat adînc:

― Oooh, tot mai bine e pe Pămînt! Te afli printre ai tăi, mi-am zis.

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin