Nepot de ștab

de Aziz Nesin

De ani de zile noi toți, cei din birou, trăim ca frații. Sîntem vechi funcționari și știm bine cîte parale facem. De mult au dispărut dintre noi șușotelile ori vorbele pe la colțuri. Ne respectăm, așa cum se cuvine, unul pe celălalt, de parc-am fi rude.

Și cum trăiam noi în deplină armonie, iată că într-o bună zi apare în birou însuși directorul nostru. Împreună cu el, un tînăr ce semăna tare mult cu nu știu care artist de cinema. Părul dat cu o sticlă întreagă de briantină îi strălucea de-ți lua privirile. Directorul, avînd un aer respectuos, dar și părintesc în același timp, îl invită pe tînăr să pășească primul, după care intră și el. M-am ridicat imediat în picioare respectuos, ceea ce au făcut toți colegii mei.

Directorul nostru e un om de treabă, deși e foarte aspru. Și are bunul obicei de a nu-și face treabă prin biroul nostru.

Acum îl priveam pe tînărul cel chipeș. Aș fi vrut să-l asemui cu cineva, cu vreo persoană influentă, dar nu reușeam. Șef mare nu poate fi, îmi ziceam. Nu prea are aerul. Deși, în vremea noastră, tineri abia ieșiți din vîrsta copilăriei devin inspectori. Dar acesta nu arăta a așa ceva. Atunci de ce oare directorul nostru se purta atît de complezent cu tinerelul nostru?

Directorul îl conduse pe tînăr pînă la masa mea, mi-l prezentă mie și apoi celorlalți:

― Domnul Tekin…

După care directorul continuă cu glas dulceag:

― Domnul Tekin va lucra în sectorul dumneavoastră. Iau eu măsuri, îl anunț personal pe șeful de cabinet să trimită aici o masă și un fotoliu pentru dînsul…

Atunci, lipsit de tact, am făcut o gafă:

― Dar ce va lucra?

Directorul, roșind:

― Vă spun eu ceva mai tîrziu…

Întorcîndu-se spre tînăr, îi arătă un scaun liber:

― Deocamdată luați loc aici. Dau imediat dispoziție să vi se aducă toate cele trebuincioase…

După care ieși.

Toți îl priveam pe furiș pe acest tînăr impozant numit ”Domnul Tekin”. Stătea picior peste picior și fuma, sprijinindu-se cu cotul pe masă.

― Bine-ați venit la noi – i-am zis.

― Bine v-am găsit.

Și colegii i-au urat bun venit. O vreme am continuat să-l privim cu coada ochiului, făcîndu-ne, chipurile, de lucru. Pînă cînd tînărul ne întrebă:

― Dar voi ce faceți pe-aici? Cu ce vă ocupați?

― Noi? Aici e sectorul 3, domnule. Întocmim formele necesare pentru dosarele care intră în instituție…

Nu-mi dam seama cam ce înțelesese din cele spuse, dar a conchis:

― Hm, e o treabă plictisitoare…

Ce neobrăzare! Nu m-am putut abține și-am încercat să-l lămuresc:

― Plictisitoare, neplictisitoare, ce să-i facem? Așa e munca noastră…

Peste puțin timp apăru, agitat, curierul instituției, care mi se adresă:

― Vă cheamă urgent domnul director.

Am sărit ca ars, m-am încheiat degrabă la toți nasturii de la haină. Am bătut la ușă și-am pătruns în cameră.

― Știi cine e băiatul acesta? mă luă în primire directorul.

― Nu știu, domnule director.

― Atunci ascultă-mă… E nepotul domnului Fișgittin.

― Daaa?! și-am rămas stupefiat. Chiar al domniei-sale?

― Îhî! De dimineață mi-a telefonat domnul Fișgittin: ”Am să trimit pe nepotul meu, dă-i un serviciu potrivit”. După două ore a apărut tînărul pe care l-ai văzut. ”V-a spus unchiul despre mine?” m-a întrebat. ”Da”, i-am răspuns. Dar, drept să-ți spun, mie nu mi-a plăcut înfățișarea tînărului. ”Cu ce-ați dori să vă ocupați?” l-am întrebat. ”Discutați cu unchiul”, mi-a răspuns. Tipul îmi vorbea de sus. Nici nu știu a cui pramatie e și, uite, trebuie să-i dau ceva de lucru. Dar ce anume? Dacă te uiți bine la el, nu-i dai nici 20 de ani. Am încercat să aflu cîte ceva. L-am întrebat: ”Ați făcut stagiul militar?” ”Bineînțeles”, mi-a zis. M-am interesat de studii. Cică are învățămîntul superior. ”Să-mi aduceți diploma de absolvire, livretul militar, buletinul de identitate ca să vă dăm un serviciu potrivit”. După-masă, să nu-mi vină să cred, mi s-a prezentat cu toate cele cerute. Dacă-l pasez la altă direcție, mai-marii de pe acolo or să creadă că nu-s capabil să scot la capăt o asemenea treabă delicată, și, mai știi, poate ieși vreun bucluc… Eu apelez la dumneata, deoarece ești un funcționar cu experiență. Descurcă-te cum știi, fă să iasă bine, fără zarvă. De aceea ți l-am trimis dumitale.

― Bine, domnule director, am să încerc. Dar ce să-i dau să facă?

― Vezi și mata… Ce crezi… Sau poate nici să nu-i dai cine știe ce… Vezi, orientează-te…

M-am întors în birou. Dar acolo, ce văd! Domnul Tekin al nostru stătea instalat la un birou acoperit cu un cristal de mai mare frumusețea. M-am tot gîndit și paragîndit ce anume să-i dau să facă. Pînă la urmă, încercînd să-i găsesc o ocupație, am scos un dosar din dulap și i l-am arătat.

― Domnule Tekin, cînd veți avea puțin timp, v-aș ruga să faceți o notă explicativă asupra actelor din acast dosar.

― Ce să fac?!

― O notă explicativă…

― Notă explicativă?! Ce-i aia?

Am rămas interzis. Am încercat să-i explic cum se face o asemenea notă simplă. M-a ascultat răbdător, după care s-a scărpinat la ceafă:

― Neapărat? Și dacă nu?

Abia m-am stăpînit. Mi-am zis: ”Ah, tu, de n-ai fi nepotul domnului Fișgittin, ți-aș răspunde eu cum se cuvine! Mulțumește-i lui unchiu-tău c-ai scăpat nespurcat pe ziua de azi”.

― Neapărat! i-am răspuns.

A apucat dosarul cu greață. Parc-ar fi ținut în mîini un șoarece mort. Apoi s-a apucat tacticos să-și scuipe pe rînd degetele mîinii drepte, după care a dat paginile. După cîteva minute mă și vesti:

― Eu m-am dus… Mi-ajunge pe azi. E doar prima zi…

Nici n-am apucat să scot vreo vorbuliță și a și dispărut. A doua zi a apăru pe la zece și jumătate. A stat cîteva minute, apoi a plecat și n-a mai revenit. A apărut din nou, după vreo două zile, cam pe la vremea prînzului. Ținea mîinile în buzunar și se plimba: ba ieșea din birou, ba intra, ba îl ținea pe unul de vorbă, ba îl întrerupea pe altul din lucru…

Peste cîteva zile a mai trecut pe la noi… Una dintre colegele de birou, doamna Safiye, mă interpelă:

― Domnule Tekin ăsta ce facultate spune că are?

― Facultatea de drept – i-am răspuns.

Femeia a rămas în cumpănă.

― După mine, acesta n-a terminat nici opt clase.

Și eu bănuiam același lucru. Nu de alta, dar nu știa să încropească pe hîrtie măcar două cuvinte scrise corect.

Doamna Safiye, suspicioasă:

― Mi se pare mie că nu e nici nepotul domnului Fișgittin. L-ai întrebat pe directorul nostru? Oamenii-s capabili de multe blestemății. Nu citiți ziarele?

M-am dus drept la director și i-am relatat discuția. Și el era neliniștit:

― Te rog să nu spui nimănui, domnule, dar și mie mi-e tare suspect individul. Nicicînd n-am văzut un om atît de gol. Dacă m-a tras pe sfoară că e nepotul lui Fișgittin și noi îl protejăm, dăm de dracu. Cum să facem ca să știm adevărul?

― Dați-mi mie diploma lui, și aflu eu.

Înarmat cu diploma, m-am dus pușcă la Facultatea de drept. Ca să aflu acolo că diploma era falsă!

Directorul, descumpănit:

― Să mai așteptăm puțin. Ce te faci dacă totuși e nepotul lui Fișgittin, atunci ne ardem…

A mai trecut o vreme. Pe la noi începură să se petreacă întîmplări cam ciudate. De unde pînă atunci în biroul nostru nu se pierdea nici un ac, deodată începură să fugă pe apa sîmbetei bani, stilouri… Ca un făcut, în ziua în care ne vizita domnul ăsta Tekin, trebuia neapărat să se piardă cîte ceva. Într-o zi a dispărut din cuier paltonul domnului Müștak. După primele investigații, l-am strîns cu ușa pe curier.

― Eu știu cine e hoțul, dar nu vă spun… Nu vreau să dau de bucluc – mi-a spus.

I-am promis că nu voi sufla nici o vorbuliță nimănui. Mi-am dat cuvîntul. Atunci curierul mi-a destăinuit:

― Domnul Tekin e autorul! L-am văzut cu ochii mei pe gaura cheii. El e, sigur!

Treptat începură să dispară și alte lucruri mai însemnate. Într-o zi, după ce s-a topit o mașină de scris, m-am prezentat la director. Bietul om, și el era stupefiat:

― Nu mă mai întreba ce pățesc eu… uneori mai trece și pe la mine. Ei bine, de fiecare dată îmi ia cîte ceva. Zilele trecute mi s-a dus bricheta…

M-am întors în birou. Dacă l-am fi prins că nu e nepotul domnului Fișgittin, mamă, ce l-am mai fi judecat noi! Într-o dimineață apăru domnul Müștak cu o întrebare pe buze:

― Oare derbedeul ăsta și-o fi făcut serviciul militar?

― El zice că da și că e locotenent-major în rezervă.

― Minte… Habar n-are de militărie… Nu știe nici o buche din regulamentele militare… L-am prins…

M-am înfățișat din nou directorului:

― Și mie mi-e suspect. Cum să aflăm?

― Mă interesez la comisariatul militar.

Ca să aflu și aici că livretul militar era fals! Furios, i-am propus directorului:

― Să-l deferim justiției.

Directorul, precaut:

― Să-l deferim, să-l deferim… dar dacă e nepotul domului Fișgittin?

Și iar n-am reușit să facem ceva!

Încetul cu încetul – bucurie! – domnul acesta, Tekin, începu să răsfoiască dosarele… acum venea foarte des la birou. Aproape că nu ne venea să credem. Eram numai ochi și urechi, dar nu-l puteam repezi pentru că se amesteca chiar în toate dosarele.

Nu peste mult a ieșit la iveală substratul hărniciei sale. Individul storcea bani de la cetățeni ca să le rezolve mai repede petițiile.

Un alt coleg, domnul Irfan, se scandaliză:

― Ăsta nu poate fi nepotul domnului Fișgittin.

― Să spunem că nu e, dar dacă e?

― Nu e, pentru că nu-l cheamă Tekin.

― Dar cum?

― Dogan…

― Serios?

― Pe cuvînt… L-am întîlnit deunăzi la cinema. Era cu un prieten de-al său. Prietenul ăsta îi tot zicea Dogan în sus, Dogan în jos. Nici măcar o singură dată n-a pronunțat numele de Tekin.

Iar m-am năpustit la director și i-am relatat cele aflate. Directorul, din nou, neliniștit:

― Și eu bănuiam mai demult… Ce facem ca să știm adevărul?

― Vă spun eu – i-am răspuns.

M-am interesat acolo unde trebuia, ca să aflu că și buletinul de identitate era fals!

― Acum nu mai avem de ce să stăm, îl dăm imediat pe mîna poliției!

― Să-l dăm… să-l dăm, dar dacă e nepotul domnului Fișgittin?

Între timp, Tekin ăsta nu-și irosea timpul de fel. Se încurcase cu patru fete din birou, cărora le promisese că le ia în căsătorie. M-am supărat foc pe fete:

― Și voi de ce v-ați lăsat păcălite de derbedeul ăsta?

Fetele ar fi vrut să facă o plîngere, însă se temeau că au de-a face cu nepotul domnului Fișgittin.

Tekin șterpelise și 12 000 de lire văduvei de la registratură, căreia îi spusese galeș: ”Te iau de nevastă, fetițo”.

Și îngrijitoarea se văicărea după 20 de lire, smulse cu aceeași promisiune.

La șase luni de la sosire, Tekin izbutise să ne întoarcă pe dos întreaga instituție. Nu exista om care să-i fi scăpat. Pușlamaua îi aranjase pe toți – de la cetățeanul care trecea cu vreo treabă și pînă la domnul director.

În cele din urmă, ne-am strîns cu toții să discutăm și să luăm o hotărîre: ce anume să facem ca să scăpăm de pacostea de pe capul nostru. Fiecare și-a spus păsul. Portarului îi luase 200 de lire, promițîndu-i că-l va trece în rîndul funcționarilor. Locuise boierește vreo două luni de zile în casa domnului director adjunct, pe care-l ușurase, pe deasupra, de niște covoare și de un radio.

― N-am făcut plîngere, deoarece ne-am temut că este nepotul domnului Fișgittin…

Unul dintre colegi, supărat la culme:

― Măgarul ăsta nu poate fi nepotul unei personalități atît de cunoscute ca domnul Fișgittin…

― Nu poate fi, ușor de zis… dar dacă e… Atunci luăm foc.

― Să stabilim o delegație care să se prezinte la domnul Fișgittin și să se intereseze care este situația…

Așa a sunat ultima noastră hotărîre. Dar ce-am auzit! Că însuși domnul Fișgittin urma să ne facă o vizită în instituție. Perfect, ne-am zis… Acum va ieși la iveală cine este pungașul ăsta de Tekin… Cînd o să-l vadă domnul Fișgittin… S-a zis cu el!... Vom ști atunci ce trebuie să facem. Vom pune mîna pe el și-l vom preda poliției.

Domnul Müștak, înciudat:

― Nuuu… nu-i chiar atît de simplu. Cum de puteți crede că vă las să-l duceți la secție înainte de a-l scuipa în obraz!

Directorul adjunct, fiert:

― Mai întîi am să-l snopesc în bătaie, ca să mă țină minte…

Una dintre cele patru fete începu să poarte în poșetă un pantof cu toc cui. Voia să-i lase, la rîndul ei, o amintire. Și, tot așa, fiecare se pregătea în felul său.

M-am neliniștit:

― Numai să nu-l linșați… De aranjat, asta-i altceva…

Personal aveam intenția să-i torn în cap o sticlă de jumătate de kilogram de cerneală. Sticla o și pusesem deoparte.

Lui Tekin nu-i pomenisem nimic de vizita domnului Fișgittin, temîndu-mă ca nu cumva să uite să vină la birou tocmai în ziua aceea. Ce n-am făcut eu ca individul să se afle între noi!

Pînă la urmă veni și domnul Fișgittin. Îmi frecam bucuros mîinile, deoarece Tekin se afla la biroul său. Splendid! La primul prilej ce i se va ivi, directorul îl va introduce în camera noastră pe distinsul oaspete. Toți funcționarii eram palizi de emoție. Fiecare era gata pregătit. Puștiul cu cafelele fierbea un ibric cu apă ce-avea să se prăvale pe coafura lucioasă a lui Tekin. Anunțasem și poliția – trei civili așteptau la ușă.

Și, așa, iată că domnul Fișgittin a venit la noi, urmat de director și de adjunct. Întreaga instituție se îngrămădise la ușă. Unii erau înarmați cu bastoane, alții cu mături…

Cum a intrat domnul Fișgittin, nerușinatul ăsta de Tekin s-a repezit la om și i-a sărutat mîna, cutremurat de respect. Domnul Fișgittin se fîstîci și-i zise:

― Mulțumesc, mulțumesc, să fii sănătos, fiule…

Tekin, mieros:

― Ce mai face mătușica, e sănătoasă?

Tekin, mișcat profund:

― De-atîtea ori mi-a spus mătușa: ”Tekin, băiete, treci pe la noi”, dar n-am avut timp! Mi-e și rușine de mătușica… De cînd m-ați trimis aici, nu mai am timp de vizite…

Domnul Fișgittin îl privi năuc ba pe director, ba pe Tekin, după care-l întrebă pe director:

― Sînteți mulțumiți de băiat?

Directorul:

― Foarte mult, excelență.

― Cine e șeful lui?

Directorul mă arătă pe mine. Domnul Fișgittin mă abordă:

― Așa e, muncește bine?

― Splendid, excelență!

― Bravo, băiete! Mă mîndresc cu tine.

Au dat să iasă. Tekin se aruncă din nou spre mîinile domnului Fișgittin, acoperindu-i-le cu sărutări.

Am rămas împietriți. După două luni, Tekin a fost avansat. Mai zilele trecute mi-a cerut să-i dau trei sute de lire; în schimb, îmi aduce de la doctor un concediu de odihnă de o lună. Acum tocmai mă gîndesc dacă să-i dau sau nu banii…

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin