Doamna Jedličkova scrie despre modă...

de Jaroslav Hašek

Am condus pe vremuri o publicație de provincie: Independența. Astăzi, după experiența cîștigată la această revistă, pot afirma cu toată tăria că, de îndată ce unei asemenea fițuici îi zice Independența, înseamnă, fără doar și poate, că s-au găsit cîțiva bogătași care, simțind nevoia imperioasă să înjure pe careva, și-au fondat Independența lor.

Ziarul de care vă pomeneam slujea, așadar, unui astfel de scop. Cu lucrul, ce-i drept, nu prea mă omoram, deoarece articolele mi le adunau patronii singuri, mie revenindu-mi doar sarcina să le pregătesc pentru tipar. Dintre aceștia, cel mai zelos era farmacistul din localitate, care îmi plătea de altfel și simbria. Urmau apoi doi negustori de coloniale și un negustor de vite. Ăștia băteau tare în primărie.

Cele mai multe colaborări mi le aducea negustorul de vite. Ăstuia îi plăceau grozav articolele bătăioase, care, deși neterminate și presărate cu puncte-puncte, erau totuși atît de suculente încît de fiecare dată mă vedeam silit să tai din ele cel puțin o jumătate pagină. Odată îmi aduse, de pildă, O scrisoare din oraș, cum o denumise chiar el, cu propriile sale cuvinte.

― E împotriva primăriei și mai ales împotriva primarului, îmi spuse în timp ce scotea din buzunar o țigară de foi.

Ăsta îi era obiceiul. Țigara de foi era, ca să zic așa, șperțul meu.

Titlul articolului suna astfel: Te știu, diavol șchiop!

― Știți doar că primarul e șchiop, ținu el să sublinieze. I se mai spune și „Șontorogul”.

Așadar, un pamflet împotriva primarului, care în continuare era atacat pe adevăratul lui nume. Iată ce se spunea în acest articol:

„Cine s-a încontrat să se vîndă o bucată din islazul comunal domnului Jedlička? De ce s-a vîndut această parcelă veneticului Mejstřik? O vorbă din popor zice că po.. la po.. trage. Așa se explică de ce domnul primar face cîrdășie și se pupă bot în bot cu domnul Mejstřik”.

― Acest po.. se taie, domnule Jedlička.

― De ce, domnule redactor? Eu socotesc că „po” urmat de două puncte are mai mult efect și fiecare o să-și dea seama de la bun început că asta înseamnă „porc fără pereche” și o să rîdă deopotrivă de amîndoi: și de primar, și de acest Mejstřik. Veți vedea mai departe că „b” urmat de opt puncte nu înseamnă „boule”, ci „blestemat”, adică „blestematul de primar”! Prescurtarea „b” cu patru puncte înseamnă „boule”. Asta vede numaidecît orice cititor. Toate trebuie să rămînă, domnule redactor.

În zadar am căutat eu să-l conving că într-un ziar n-au ce căuta expresii ca „po” și „b” urmate de x puncte și nici celelalte invective scrise integral. Domnul Jedlička era de neînduplecat și o ținea morțiș că, în cazul acesta, trebuie să se consulte cu editorii ziarului, convocîndu-mă seara la domnul farmacist.

În seara aceea casa domnului farmacist se transformă în arena unei aprige bătălii spirituale cu tema: „po” cu două puncte, „b” cu patru puncte, „b” cu șapte puncte și celelalte prescurtări pot sau nu să răstoarne clica de la primărie?

În ceea ce mă privește, am declarat că, în calitatea mea de redactor responsabil, tipărind asemenea lucruri, risc să fiu dat în judecată și arestat.

Domnul Skorkovsky, din Consiliul editorial, începu să vorbească despre redactorii Barak și Gregor, care tot din pricina presei au zăcut în temniță, și aceasta spre marea lor cinste.

Farmacistul împărtăși punctul meu de vedere. Declară că el e adeptul scrisului tăios, dar că articolul domnului Jedlička întrece totuși puțin măsura și că ar fi bine să se suprime invectivele mai sus pomenite.

― Dacă scot cuvintele „porcule”, „blestematule” și „boule”, strigă domnul Jedlička, articolul își pierde din frumusețe.

Domnul Skorkovsky și Pavloušek îi ținură partea.

Un neinițiat care ne-ar fi ascultat în clipele acelea s-ar fi minunat, desigur, de ce tocmai din gura farmaciștilor curg într-una cuvinte ca „porcule”, „blestematule”, „boule”.

Ca un înger am pledat pentru decență și sobrietate în presă. Domnul farmacist mi-a împărtășit întru totul părerea, în schimb domnul Jedlička și ceilalți patroni se menținură cu înverșunare pe pozițiile lor, insistînd pentru „po” cu două puncte, „b” cu șapte puncte și „b” cu patru puncte.

Discuția devenea din ce în ce mai furtunoasă. Domnul Skorkovsky îmi reproșă că din ultimul său articol i-am scos următoarea frază: „Acela dintre onorabilii cetățeni ai orașului nostru care va nimeri din întîmplare în sala de ședințe a primăriei să-și astupe repede urechile și să fugă din acest bîrlog împuțit al imoralității”.

― Nici mie nu mi-ai publicat articolul în care spuneam că primarul are o slujnică nouă cu care se plimbă noaptea prin grădină! sări cu gura la mine domnul Pavloušek.

― Dar bine, domnule Pavloušek, n-ați spus chiar dumneavoastră că-i vorba de un vis?

― Mda, mă rog, domnule redactor, dar, dacă nu mă înșel, articolul era intitulat chiar Visul unui contribuabil despre un primar din orașul nostru. Pe cîte îmi amintesc, v-am spus că e vorba de un material remarcabil, care trebuie publicat în cap de pagină. N-ați uitat, sper, faptul că în acel articol arătam că primarul s-a transformat deodată într-o cămilă. Și dumneata ai găsit de cuviință să nu-l publici nici pînă azi!

Între timp, domnul Jedlička își frămînta mintea cum să încheie această penibilă discuție.

― Dacă nu vreți să publicați astfel de materiale, spuse în cele din urmă, ridicîndu-se de pe scaun, atunci n-aveți decît să vă scrieți singur toate tîmpeniile astea.

Așa se face că am pierdut un colaborator. Împreună cu el se puseră în grevă și domnii Pavloušek, și Skorkovsky.

În săptămîna următoare își făcu apariția în redacție doamna Jedličkova, o femeie mai în vîrstă, care se îmbrăca cu acea înfiorătoare, insuportabilă și barbară lipsă de gust, caracteristică cucoanelor din orășelele de provincie.

― Am venit la dumneavoastră, domnule redactor, cu o rugăminte, mi se adresă ea plină de amabilitate, scoțînd din buzunar o hîrtie făcută sul. Mă preocupă de mai multă vreme problemele modei și, întrucît am băgat de seamă că în ziarul dumneavoastră n-aveți o rubrică de specialitate, m-am gîndit să informez cu regularitate doamnele din localitatea noastră asupra ultimelor noutăți ale modei. Sînt convinsă că articolul meu o să vă placă.

Îmi vîrî hîrtiile sub nas și începui să citesc:

„Promenada de toamnă oferă anul acesta în orașul nostru o imagine deosebit de variată. Alături de doamna care poartă în cap o pălărie cu borul mult prea lat, pășește alta cu o bonetă înfoiată. Prima șchioapătă, iar cealaltă abia își tîrîie picioarele. Amîndouă au tocurile roase, ceea ce dovedește o totală lipsă de gust din partea unor femei cu pretenții, cum sînt soția dirigintelui de poștă și soția brigadierului silvic. În urma lor vine altă sperietoare. Își închipuie, probabil, că dacă și-a cumpărat un pardisiu din homespun de culoare verzuie, cu buzunare mari, a înghițit deodată toată înțelepciunea pămîntului. Cînd știm prea bine să dessous-urile și le schimbă din an în paște, așa că orice cucoană care o observă poate, pe drept cuvînt, să-i spună verde: «Scumpă doamnă Kralovcoka: pe deasupra frumoasă, pe dinăuntru găunoasă!» Ar fi, de altfel, prematur să vorbim acum despre moda de toamnă. Primăreasa poartă de zece ani aceeași jachetă. Ce-i drept, anul acesta a dat-o la prefăcut, și pentru asta a rămas datoare unei croitorese din Kutna Hora. În spatele ei pășește doamna Krombhozova care, însă, în fața poștei, adică la jumătatea promenadei, face cale-întoarsă, după ce, bineînțeles, a avut grijă să se sclifosească cu noua ei toaletă de loden, pentru care, zice ea, a dat cincizeci de galbeni. Dacă o fi dat pe ea tot atît cît a dat la tîrg pentru o rață unei țărănci care, descoperind hoția, a plesnit-o cu pasărea peste fața ei sulemenită, apoi nu ne rămîne decît s-o felicităm pentru o rochie de sezon atît de ieftină.

O frumoasă toaletă de toamnă etalează și soția primului consilier, doamna Borkova, căreia pretutindeni i se spune «Zănatica». Ține atît de mult s-o facă pe tinerica încît poartă fusta pînă la genunchi. Astfel, nemaifiind obligată să-și tragă mereu fusta în sus, are mîinile libere și poate umbla cu ele nestingherită prin sacii cu nuci și fructe din prăvăliile negustorilor Skorkovsky și Pavloušek. Se pare că doamna Borkova se pricepe să folosească de minune noile născociri ale modei, mai ales în ceea ce privește mînecile scrobite în jurul coatelor. Nu demult a scuturat din mîneci peste un kilogram de prune uscate.

Consider că din seara în care șeful postului de jandarmi a pipăit-o, lîngă fîntîna din piața orașului, pe fata primarului, le-a sunat ceasul și fustelor strîmte. E cazul să se pună odată capăt fustelor exagerat de strîmte, căci altminteri cum vreți să fugă biata fată, cînd se vede urmărită de domnul Znamenacek, logodnicul ei? Poate că n-ar fi rău să se revină la moda crinolinelor, pentru ca doamna Kroupova să aibă unde-l ascunde pe domnul învățător, în cazul cînd soțul dumneai s-ar întoarce pe neașteptate de la vînătoarea de potîrnichi. În numărul viitor veți afla cîte ceva despre ciorapii domnului primar.”

― Articolul ăsta se publică! îmi spuse energic doamna Jedličkova. Că de nu, adăugă ea mieros, vă scot ochii!

Așa se face că de la Independența am ajuns direct la Institutul de orbi de la Hradčany.

mai multă Proză satirică de Jaroslav Hašek