Psalm
Mai întîi am avut impresia că trebuie să fie un șoricel care scormonește pe la ușă. Dar a grăit un glas omenesc foarte politicos:
― Se poate să intlu?
― Se poate, poftește.
Cîntă prelung balamalele de la ușă
― Vino aici, așază-te pe canapea.
(Din ușă.)
― Dal eu cum tlec pe palchet?
― Treci încetișor, fără să te dai ca pe gheață. Ia zi, ce mai e nou?
― Nimica.
― Stai nițel, dar cine oare zbiera azi dimineață pe săliță?
(Pauză penibilă).
― Eu zbielam.
― De ce?
― Mi-a tlas mama vleo două la fund.
― Pentru ce?
(Pauză tensionată).
― Pentru că l-am mușcat pe Șulka de uleche.
― Nu mai spune!
― Mama zice că Șulka-i un nătălău. Lîde de mine cum volbesc, mi-a luat și niște copeici...
― Oricum, nu există nici un decret care să spună că poți mușca oamenii de urechi pentru niște copeici. Rezultă că ești un băiețel cam prostănac.
(Jignire).
― Cu tine nu mai discut plobleme.
― Nici nu-mi trebuie.
(Pauză).
― Vine tata, las-că te spun eu... (Pauză.) Te împușcă el cu levolvelul.
― A..., așa! Bine, atunci nu mai pun nici eu de ceai. Ce rost are? Dacă tot mă împușcă...
― Nu, ceaiul să-l faci!
― Bei tu un ceai cu mine?
― Cu bomboane? Da.
― Neapărat.
― Atunci beau.
Două trupuri omenești lăsate pe vine: unul mare și unul mic. țiuie ceainicul, o melodie încîntătoare, un con de lumină fierbinte se așterne pe paginile lui Jerome K. Jerome.
― Poezia ai uitat-o, nu-i așa?
― Ba nu, n-am uitat-o.
― Atunci spune-o.
― Am... am să-mi iau pantofi...
― De lac.
― De lac... Să am ce pulta la...
― La frac.
― Noaptea... psalmi eu... am să cînt... Ne-om...
― Des...
― Ne-om desculca noi...
― Pînă cînd?
― Ne-om desculca noi pînă cînd?
― Asta e! Acuși fierbe ceaiul, bem o dușcă, ne-om descurca noi.
(Oftat adînc.)
― Ne-om desculca...
țiuit dulce. Jerome. Abur. Con de lumină. Lucește tainic parchetul.
― Ești singulel.
Jerome cade pe parchet. Pagina se stinge.
(Pauză.)
― Asta cine ți-a mai spus-o?
(Mare seninătate sufletească).
― Mama.
― Cînd?
― Atunci cînd îți cosea nastulele. Așa a spus. Cosea și ial cosea și pe ulmă îi spune lu Natașka...
― Așa-a... Stai, stai pe loc, nu te mai vînzoli că te frig... ...Uf!
― Flige, uf!
― Alege-ți bomboana, ia-o pe care-ți place.
― Mie-mi place asta male.
― Suflă-n ceșcuță, suflă și nu-ți mai bălăbăni picioarele.
(Glas de femeie din afara scenei.)
― Slavka!
Bate cineva la ușă. Balamalele cîntă frumos.
― Iar e la dumneavoastră. Slavka, treci acasă!
― Nu, vă rog, tocmai beam și noi un ceai.
― Dar adineauri a băut.
(Încet și sincer.)
― Eu... n-am băut.
― Vera Ivanovna, poftiți la un ceai.
― Mulțumesc, chiar acu am...
― Haideți, veniți, nu vă mai las să...
― Sînt udă pe mîini... tocmai întindeam niște rufe...
(Intervenție inoportună.)
― Să nu tlagi pe mama de mînă!
― Bine, bine, n-o trag... Vera Ivanovna, luați loc...
― Un moment, numai să pun rufele la uscat și...
― Excelent! Atunci n-am să sting primusul.
― Iar tu, Slavka, după ce-ți bei ceaiul, treci în cameră. La culcare. Mereu vă deranjează.
― Ba nu-l delanjez. Eu nu fac plostii.
Balamalele cîntă urît. Conuri de lumină în toate părțile. Ceainicul tace.
― Ți s-a făcut somn?
― Nu, nu mi s-a făcut somn. Vleau să-mi spui o poveste.
― Dar ți s-au făcut ochii mici.
― Nu. Nu sînt mici. Vleau să-mi spui.
― Bine, atunci vino aici, lîngă mine. Stai să-ți pun perna sub cap. Așa... O poveste? Ce poveste să-ți spun eu ție? Ia zi...
― Cu băiețelul acela cale...
― Cu băiețelul? Ei, frate, asta-i o poveste cam grea. Dar dacă vrei tu, fie. Așa-a... Trăia, va să zică, pe lume un băiețel. Da-a... Cam micuț, să tot fi avut vreo patru ani. La Moscova stătea. Cu mama. Și-l chema pe băiețel Slavka.
― Îhî... Ca și pe mine?
― Era destul de frumușel, dar, cu mare mîhnire trebuie s-o spun, cam bătăuș. Se bătea, vezi tu, cu tot ce se nimerea: cu pumnii, cu picioarele, chiar și cu șoșonii. Iar odată, asta s-a întîmplat pe scară, era o fetiță la apartamentul opt, simpatică, blîndă, o frumusețe, ei bine, cînd i-a dat el una cu o carte peste bot...
― Păi, dacă ea sale la bătaie...
― Dar tu de ce sari? Nici măcar nu-i vorba despre tine.
― Alt Slavka?
― Cu totul altul. Așa... Unde-am rămas? Da-a... Normal, Slavka ăsta al nostru mînca bătaie de la mama lui în fiecare zi pentru că, totuși, cît de cît, nu putea să-l lase să se încaiere mereu. Dar Slavka nu se potolea deloc. Să vezi și să nu crezi, într-o bună zi Slavka s-a ciondănit cu Șurka, era pe-acolo un băiețel pe care așa-l chema, și fără să mai stea pe gînduri, haț de-și înfige colții în urechea lui... I-a retezat-o de la jumătate, parcă nici n-ar fi fost. Sigur, s-a stîrnit scandal mare, Șurka urlă, Slavka își ia porția de bătaie, zbiară și el... Pînă la urmă, cu chiu, cu vai, i-au lipit lui Șurka urechea la loc cu pelicanol, pe Slavka, natural, l-au pus la colț... Deodată... sună cineva la ușă... Se ivește un domn cu totul necunoscut, cu o barbă uriașă, roșcovană, cu niște ochelari mov pe nas și întreabă cu voce groasă: "Aș dori să știu, mă rog frumos, care este acela Slavka?" Iar Slavka îi răspunde: "Eu sînt Slavka". "Așa, va să zică, spune domnul ăla, vezi tu, Slavka, eu sînt băgător de seamă peste toți bătăușii și trebuie, stimate Slavka, să te dau afară din Moscova. În Turkestan cu tine!" A văzut Slavka atunci că nu-i a bună și s-a căit sincer, din toată inima. "Recunosc, zice, că m-am luat la bătaie, că m-am jucat pe scări de-a banul la perete, pe copeici, iar pe mama am mințit-o cu nerușinare, i-am spus că n-am jucat... Dar nu mai fac, zău, pentru că de-acum încep o viață nouă". "Ei, spune băgătorul de seamă, asta e cu totul altceva. Atunci e cazul să fii răsplătit pentru sincera ta căință". Și îndată l-a dus pe Slavka la depozitul unde se împart premiile. A văzut Slavka acolo o mulțime de lucruri de toate felurile. Erau acolo și baloane colorate, și mașinuțe, și avioane, și mingi vopsite în dungi, și biciclete, și tobe... Zice băgătorul de seamă: "Alege acum după pofta inimii". Dar uite că nu mai țin minte ce-a ales Slavka...
(Voce de bas, dulce, somnoroasă.)
― Bicicleta...
― A, da, acum îmi amintesc... bicicleta. Se urcă Slavka pe bicicletă fără să mai zăbovească și o ia de-a dreptul pe podul Kuznețk. Merge el cu toată viteza, claxonează mereu, iar lumea de pe trotuare stă și se minunează: "Ia te uită ce minune de om e Slavka ăsta! Să nu dea, Doamne ferește, vreo mașină peste el". Iar Slavka tot claxonează întruna și răcnește la vizitii: "ține dreapta!" Zboară vizitiii în lături, țîșnesc mașinile pe lîngă el, Slavka bagă viteză și, uite, vin soldații, cîntă fanfara de-ți piuie urechile...
― Doal atîta...
Cîntă balamalele. Coridorul. Ușa. Brațele albe, goale pînă la cot.
― Vai, Doamne. Lăsați, îl dezbrac eu.
― Veniți totuși. Vă aștept.
― E tîrziu...
― Nu, nu... Nici nu vreau să aud...
― Bine atunci.
Conuri de lumină. Iar țiuie ceainicul. Mai sus fitilul. De Jerome n-are nimeni nevoie, zace pe podea. În ferestruica de mică a primusului joacă un iad micuț și vesel. Noaptea psalmi eu am să cînt. Ne-om descurca noi... pînă cînd? Da, sînt singur. Psalm trist. Nu știu să trăiesc. Tot ce-i mai chinuitor în viață sînt nasturii. Cad tot timpul ca niște petale ofilite. Ieri mi s-a mai desprins unul, de la vestă. Azi unul de la haină și unul de la pantaloni, de la buzunarul din spate. Nu știu să trăiesc așa, cu atîția nasturi, dar le văd și le pricep pe toate. El n-are să mai vină. Și nici n-are să mă împuște. Degeaba îi spunea ea atunci, pe săliță, Natașei: "Se întoarce curînd soțul și plecăm la Petersburg". Ba nu se întoarce. Nu mai vine, credeți-mă. De șapte luni lipsește, iar de trei ori am văzut-o eu, întîmplător, desigur, cum plînge. Lacrimile, știți bine, n-ai cum să le ascunzi. Fapt este însă că a pierdut mult părăsind aceste brațe albe și calde. Asta-i treaba lui, dar tot nu pot înțelege cum de-a putut să-l uite pe Slavka.
Ce fermecător au cîntat balamalele...
Nu mai sînt conuri de lumină. În ferestruica de mică e întuneric beznă. Ceainicul a tăcut de mult.
Lumina lămpii privește cu o mie de ochișori prin țesătura rară a abajurului.
― Aveți niște degete uimitoare. Pianistă ar trebui să vă faceți.
― Cînd ajung la Petersburg mă apuc iar de pian.
― Nu mai plecați la Petersburg... Slavka are și el cîrlionți pe ceafă, la fel ca dumneavoastră... Iar mie, vedeți, îmi tînjește sufletul. Mă îneacă plictisul, ceva de groază. Nu mai e de trăit. Totul e numai nasturi, nasturi, na...
― Nu mă sărutați... nu, vă rog... trebuie să plec... E tîrziu...
― Nu plecați. Dincolo iar o să plîngeți. Aveți obiceiul acesta.
― Nu-i adevărat. Nu plîng. Cine v-a spus?
― Așa, știu eu. Am și eu ochi. Iar o să plîngeți, iar eu am o durere în suflet... un dor...
― Doamne, ce fac... ce faceți...
Nu mai sînt conuri. Nu mai luminează lampa prin țesătura rară. Întuneric. Întuneric.
Nasturii sînt în poșetă. Îi iau lui Slavka bicicletă. Nu-mi mai iau pantofi de lac să am ce purta la frac. Noaptea psalmi n-am să mai cînt. Ne-om descurca noi... Pînă cînd?
mai multă Proză satirică de Mihail Bulgakov
