Groază
Sînt un om tare. Fără laudă, nici prezumție, fac această mărturisire. Medic prin vocație și nu din întîmplare, ateu ireductibil, îmi conduc judecata fără nici o ezitare sentimentală, fără nici o cotitură poetică, ci practic, potrivit metodei fără greș a experimentului, între observația justă și gîndirea logică. Moral, nu recunosc altă autoritate decît cea a codului penal; iar în viața mea sufletească nu simt deloc lipsa cunoscutelor articole de marfă curentă: imperativ categoric, bine suveran, justiție imanentă. Puterea rațiunii!... Atît. Și încă: să fie condiționată de mecanica unui creier sănătos. Potrivit acestui crez de cinste, dus pînă la cruzime, mărturisesc deschis că sînt un om mediocru și că prietenul meu, Horovanu, a fost un om de geniu.
Geniu și mediocritate! E un fel de a vorbi. La urma-urmei, geniul este o valoare estetică și creațiunea un aranjament estetic al unui mobilier comun. Iar Horovanu, fără ajutorul meu, ar fi fost inexistent cu tot geniul său, fiind complet inutil. Și experiențele, care ne-au dat celebritatea în strînsul cerc al savanților adevărați, trebuiau realizate aievea, altcum rămîneau ca ipoteze decorative mobilizînd fantezia geniului. Or, Horovanu la lucru era pur și simplu ridicul. De pildă, îi scăpa broasca din mînă; la operație, sau la necropsie, degetele lui lungi și fine tremurau și se împleticeau între măruntaiele animalului. Pipetarea, o veșnică amenințare să nu se ardă cu substanța caustică; iar cîntărirea substanțelor la balanța de precizie, un chin cu rezultatul totdeauna greșit. În schimb eu sînt înzestrat cu o perfectă abilitate naturală. Inteligența mea pare localizată în vîrful degetelor. Am aici mai mult decît o sensibilitate: o intuiție. Pulpa degetelor găsește singură drumul nou, și pe cel potrivit, ca să-mi ajung scopul. Toate comunicările asupra reînvierii animalelor sacrificate experimental, apărute sub firma de colaborare Horovanu-Crăciunaș, au fost la fel lucrate: eu cu partea practică, de la sacrificarea animalului și pînă la reînvierea lui; el, cu partea critică și conceptuală. Dar gîndirea lui – aici siguranța mea logică se poticnește – avea ceva miraculos, o pricepere profetică, putînd duce judecata nu în chip obișnuit, din gînd în gînd și din consecință în consecință, ci dintr-o dată, printr-o intuiție directă, aspirînd adevărul parcă din alt plan al vieții. Daca n-aș fi ateu și materialist, aș crede că un dar divin îl inspira, sau că o putință specială de a comunica Dumnezeirii poseda sufletul său. Dar așa... Sufletul? Sînt sigur: sufletul nu există!...
Și totuși...
*
Teoria lui Horovanu era o prostie. Lui însă, în calitate de geniu, i se trecea. Evoluțiunea, spunea el, trebuie privită nu numai în trecut, ca o zestre inevitabilă primită în moștenire, ci mai cu seamă în viitor, ca un bun dobîndit personal. Diferențierea speciilor depinde, în primul rînd, de puterea de captare a unui element de natură spirituală, și acest elan, combinat cu materialul spiritual dobîndit, produce deosebirile dintre specii. Mai cu seamă omul... Ajuns în stadiul de față, menirea lui e să se spiritualizeze tot mai mult, devenind fără îndoială nemuritor, aci pe pămînt sau aiurea, în altă lume... Prostie. Prostie... Și totuși ea servea drept bază lucrărilor noastre de reînviere. Horovanu credea că animalul reînviat nu e același cu cel sacrificat. Eu îi rîdeam în față și îmi vedeam de treabă. Conduceam lucrările după indicațiunile lui, pornite din aceeași prostie, injectînd extract de embrioni de nevertebrate, combinat cu suc de alge (viața în primitivitatea ei), și rezultatele erau cele dorite. Putusem readuce la viață cinci cobai, patru cîini, o pisică și douăzeci de iepuri. Horovanu nu era mulțumit:
― Numai, omul ar putea să demonstreze ipoteza mea...
― Asta te încurcă? Îți servesc, la dispoziție, cîți vrei... unii întorși din sincopa cloroformică, alții, din asfixie.
― Nu, nu... Un om mort cu adevărat și înviat!... Acela singur ne-ar putea face dovada...
*
Și Safi îmi încurca socotelile. Safi, amanta lui Horovanu. Sceptic față de iubirea femeilor, sînt sigur totuși că numai doctorițele pot să se mintă mai convins, realizînd acel surogat amoros: amorul romantic. Fiindcă dorința lor trebuie să forțeze obrocul greu al morții și fantasmele ascuțite ale durerii... Ideal, se purifică și se spiritualizează; omenește, își pierd însă toată vlaga și orice valoare. Așa se petrecea de bună seamă cu Safi. Femeia asta atît de cumpănită – chirurg practician, toată ziua pe drumuri între sanatoriu, spital și clientelă, în luptă aprigă de concurență cu cei mai mari chirurgi ai Capitalei, ca din banii ei să întrețină laboratorul unde Horovanu și cu mine, ostracizați de știința oficială, executam experiențe de lux, fără nici un aport practic imediat, în dragoste își pierdea echilibrul.
― Inteligența, doar purificată prin iubire, dobîndește virtutea cunoașterii... Atunci prinde problema formei, care, în importanță, depășește chiar pe aceea a vieții...
― Safi, – îi răspundeam alături înadins – în puroiul trimis azi la analiză s-au găsit stafilococi, pneumococi... Fetiditatea lui însă ține la...
Safi pricepea manevra mea, zîmbea și imperturbabil își continua ideea.
― Crăciunaș, dincolo de iubire, în artă, inteligența descoperă secretul formei. Statuia... iată ecuațiunea în care se orînduiește problema. Statuia ne aduce din alte îndepărtări, din nesfîrșita pace a spiritului, ordinea cea mare și necunoscută a lumii viitoare. În acest joc matematic noi așezăm termenii cei mai grosolani: lutul și realitatea sensibilă. X-ul și Y-ul necunoscut, trebuincioși operei de artă, derivă din altă lume...
Erau ideile lui Horovanu.
― Nimic nu poate explica expresia omului, forma spiritualizată a formei. Privește la Sandi Horovanu... Nu lucrările-i de geniu, nici puterea lui de intuiție cvasi-divină, fac din el o făptură alta decît a muritorilor de rînd... ci chipul, pentru care zestrea atavică e fără rost, capul oval, cu fruntea bombată, nu de presiunea creierului, ci de profunzimea privirii, și albul pieliței cu o viață parcă aparte de restul trupului... Toată teoria evoluției se prăbușește în fața surîsului său, și întreaga ambianță, de la firul de iarbă și pînă la firmament, e incapabilă să explice magia unui cuvînt pronunțat de el...
*
De aceea, boala lui Horovanu am primit-o – fără minciună – cu satisfacție. Ne trezea pe tustrei la realitate, căci în mediul celor trei amanți începusem să mă prostesc și eu. Se insinuase o bănuială că Horovanu ar fi din altă esență. Dar așa, temperatura, durerea, slăbiciunea îl umanizau. Safi însă, care toată ziua vizita bolnavii, nu credea în boala lui. Sînt convins că-l credea nemuritor. Dacă însumi eu începusem să mă îndoiesc!... Într-adevăr, în timpul boalei, geniul lui căpătase un nou spor. Cu vocea gîfîindă, întretăiată de suspine dureroase, el îmi dicta conceptele lucrării și îmi indica timpii experiențelor, formulînd de mai înainte și rezultatele. Și nu se înșela!... Cele mai frumoase lucrări le-am realizat atunci, sub porunca delirului. (Delir a fost, sau viziune extatică?...)
Moartea l-a surprins în astă postură. Ultimul lui cuvînt, și parcă totdeauna poruncă, a fost: omul!... Am înțeles. Doar învierea unui om ar fi putut smulge marele secret naturii.
Nu m-aș fi așteptat ca deznădejdea amantei să fi fost atît de mediocră. În fața realității, Safi și-a pierdut prestigiul estetic. Se bocea ca o femeie de rînd și, tot ca o femeie de rînd, se flagela cu învinuirea de a nu fi fost de față la moartea lui. Ca și cum ar putut ajuta cu ceva.
― Să fi murit în brațele mele... să-i fi prins ultima privire... Ea mi-ar fi fost zestre sufletească pentru tot restul vieții...
Și apoi, cu necaz se îndrepta asupra copilului bolnav din Buzău, din pricina căruia nu fusese de față la moartea amantului.
― Un schilav, un păcătos, un nemernic... Să-l arunci de pe Stînca Tarpeeană... și monstrul ăsta trăiește, pe cînd el, el...
Și izbucni în plîns.
― Safi, Safi..., – o mustram cu blîndețe – e mare durerea ta, înțeleg... dar oricum... nu uita... ești doctoriță, persoană dedată cu rigorile vieții...
― Nu pot, Crăciunaș... nu pot...
Și deznădejdea ei deștepta în mine o senzație de iritație plăcută. Sînt o bestie, recunosc... Dar adevărul e adevăr. Pe Safi durerea o despiritualiza, o făcea femeie și o apropia de mine.
― Crăciunaș, fă, te rog, toate formele...
― Formele au fost îndeplinite în lipsa ta. Decesul anunțat, moartea constatată, dricarul...
Aci mă oprii. Nu știu pentru ce. Ca și cum aș fi avut o jenă.
― Bine... Voi veghea toată noaptea lîngă el...
― Safi...
Femeia își căpătase liniștea.
― Voi veghea toată noaptea lîngă el și mîine, în zori, plec.
― Safi, ce spui?
― Nu-l pot vedea pe catafalc... Mort, înțeleg... dar în coșciug, între flori, îmbrăcat în haine de mire... nu, nu vreau...
― Safi, permite-mi măcar să veghez alături de tine...
― Nu... singură...
*
Safi a intrat în visul meu, insinuantă și diafană, ca morfina în trupul unui agitat. Ațipisem în laborator, capul pe masa de lucru, între diferitele borcane și tăvi pline de gîngănii scîrboase și plante imunde; m-a trezit doar prezența ei și, treaz fiind, visam încă. Azi, explicație am: o alterațiune a senzațiunilor intense cinestezice. Dar atunci? Tăcerea era atît de adîncă și ea atît de frumoasă, încît poate doar conflictul dintre aurul părului ei și întunericul pămîntiu al miasmaticelor făpturi putea s-o tulbure. Nimic omenesc nu recunoșteam în ea, nici chiar siringa încărcată.
― Crăciunaș, te rog... spuse ea, întinzîndu-mi siringa.
― Safi... mă speriai eu, parcă mai mult de vocea-i necunoscută, decît de gest. Și din nou, acea senzație de deșteptare trează.
― Fă-mi bunătatea asta, Crăciunaș... Singură nu pot...
― Safi, Safi!... țipai deznădăjduit și cu fiecare țipăt treceam din ipostază în ipostază.
Nu mințeam. Posibilitatea morții ei ar fi fost pentru mine o catastrofă. Sînt o bestie, recunosc... dar în clipa aceea, în care făptura mea nu putea minți, o doream, și uram totdeodată pe mortul din camera vecină, capabil încă de a dezlănțui atîta pasiune.
― Safi, stai jos, te rog...
Ea m-ascultă. Era sub puterea mea de sugestie și eu sub a ei. În orice caz, senzația că mă deșteptam întruna, în etape, persista, deși treaz simțeam că sînt.
― Safi, tu nu poți să-mi ceri așa ceva... Eu nu te pot ucide. Tu trebuie să trăiești... Viața, iată datoria ta...
― Așa ar fi fost, dacă puteam să-i prind ultimul gînd, ultima privire... Cu darul lor m-aș fi mulțumit tot restul vieții...
Ciudat! Vorbele ei nu-mi mai păreau absurdități, ci adevăruri posibile.
― Crăciunaș, ultimul gînd trebuie să fi fost sublim... La răspîntia dintre viață și infinit, el mi-ar fi mărturisit, dintr-o vorbă sau privire, întregul mister al vieții și al morții...
Începuse să mă convingă. Parcă toată nesiguranța și toate dibuielile lucrărilor noastre s-ar fi rezolvat în chip firesc. Era o noapte scoasă din calendarul zilelor obișnuite. Miriapodele și scarabeii începuseră să se agite în borcane. Prin tufărișul algelor sclipeau scîntei. Și Safi atît de frumoasă! Iar dorul meu creștea. Totdeauna mi-am dat seama că dorința amoroasă primează și împrejurarea de față mă convingea. Sufletul meu se zbătea pe loc ca în preajma unei mari descoperiri, care parcă plutea în aer ca un roi în jurul capului. Prin ea trebuia să dobîndesc pe Safi. Și deodată izbucnii:
― Safi, am găsit!...
― Ce?
― Reînvierea...
Ea mă privea cu ochi mari.
― Îți voi reda clipa dorită.
Safi mă privea mereu.
― Voi învia pe Horovanu...
*
Aveam să îndeplinesc, în fine, marea dorință a lui Horovanu. Să experimentez pe om! Și cum?... Tocmai pe el! Cîtă batjocură! Sau poate cîtă cumințenie în această predestinare, ca trupu-i să verifice propria-i gîndire... În orice caz, astea sînt considerațiuni tardive, atunci n-aveam răgaz de așa ceva. Duhul morții plutea în jurul și înlăuntrul nostru. Deveniserăm nesiguri ca niște umbre. Parcă eram cele două suflete ale lui Horovanu, unul de gîndire, celălalt de iubire, ieșite din trup și orbecăind în neștire în preajma mortului. S-ar fi zis că tot el conducea și acum lucrarea cea mare, menită să lămurească definitiv misterul vieții și al morții. Și totuși, trăiam mai intens decît în mod obișnuit. Ochii mei descopereau, în împrejurările acestea atît de turburi și contradictorii, secretul formelor armonioase, prin Safi, cînd și-a dezgolit bustul, pentru sînge. Îmi trebuia sînge. Sau, mai bine-zis, lui îi trebuia sînge, cadavrului vampir. Și sîngele ei cald a curs peste pasta abjectă de viețuitoare inferioare, întru prepararea elixirului de viață. Indignant! Parcă o profanam! Da... eram treaz. O dorință nouă, necunoscută pînă atunci, mă prinse, să privesc și să mîngîi umărul rotund al femeii. Mă preschimbasem; înțelepciunea cinismului meu pierise. Eu, care nu cunoșteam decît fericirea practică a amorului animalic, m-aș fi mulțumit doar cu atari senzații efemere. Era atît de frumoasă și darul ei atît de scump, încît atmosfera mistică dintre trupul mort și cel viu pătrundea și în mine cu un sentiment necunoscut de depășire a realului și a concretului. Nu mai înțeleg nimic! Și totuși, așa era. Mă preschimbasem în poet, în artist; devenisem pur și ficiorelnic; altcum n-aș fi putut trăi un sentiment atît de contradictoriu firii mele.
― Iute, Crăciunaș...
Safi era grăbită. Gîndurile ei pluteau departe de mine. Atunci, m-am înfuriat. Observ: aceeași labilitate sentimentală. Din nou un sentiment de ură împotriva lui Horovanu. Mortul era mai tare decît mine, cel viu. Era mai tare și în dragoste și, poate, și în gîndire. Căci dacă experimentul reușea, gîndirea lui triumfa. Și aveam presentimentul că va triumfa tocmai fiindcă o încercam pe el. Trupu-i parcă era complice gîndului. Și în clipa aceea aș fi vrut eșec total, să cadă experiența care, mie, avea să-mi dea celebritatea. Redevenisem bestie.
― Iute, Crăciunaș...
Rînjind parcă din toate fibrele trupului meu, am trecut la operație. Acum, altă senzație: curiozitatea. Ce o să se întîmple? Dar și satisfacție. Horovanu era mort!... Mi-am înțeles sentimentul, înfigînd bisturiul pentru prepararea vînei. Cadavrul are o moliciune alta decît a trupului viu. O simți prin lama cuțitului.
― Iute, Crăciunaș...
Eu însă mergeam încet. Ca la pocher, filam... Să-mi prelungesc emoția. Din nou, același conflict sentimental. Gloria pe de o parte, invidia pe de alta. Superioritatea, pe care o recunoscusem fără cîrtire omului viu, nu voiam s-o mai recunosc cadavrului. Reușita experienței tot pe el, în primul rînd, îl glorifica; în al doilea rînd pe mine. Mă gîndeam dacă n-ar fi nimerit să întrerup injecția cu elixir de viață, cînd Safi a dat un strigăt.
― Trăiește!
Tresărind cu necaz, mi-am înfipt privirea în cel mort. Nimic. Tic-tacul ceasului din părete ritma o mișcare artificială. Safi însă gîlgîia de dragoste.
― Mai departe, Crăciunaș... Trăiește!...
― Nu-i adevărat... ripostai brutal.
― Ba da... ba da... I-am surprins o mișcare în colțul gurii. Mai departe...
Cu necaz, continuai injecția.
― Trăiește! a țipat din nou Safi.
Și de data asta am tresărit și eu. În colțul gurii moarte am observat mișcarea.
― Da, da... Trăiește...
Acum, alt sentiment. Devenisem adevăratul om de știință. Uitasem chiar pe Safi și toate resentimentele mele împotriva lui Horovanu. Experiența singură mă interesa.
― Trăiește... făcu Safi în paroxismul dragostei.
Da... Așa era!... Horovanu se deștepta. Începuse să clipească. Safi surîdea extatic, așteptînd parcă deșteptarea unui semizeu. Dimpotrivă, mîna mea ezita. De frică!... Experiența căpăta o nouă înfățișare. Aducea parcă din străfundurile ancestrale, larg deschise, magmele putreziciunii sub bruma înecăcioasă a vaporilor și o impresiune de viață nouă și puternică. Însă sentimentul penibil de micime și singurătate, pe care-l ai lîngă un cadavru, se accentuase. Frumusețea și căldura vieții, adusă de Safi, pieriseră. Mă găseam sub primejdia unei alte puteri. Și aș fi fugit...
― Mai repede, Crăciunaș...
Vorbele ei sunau străine, răgușit. Atmosfera miasmatică se îngroșa în jurul nostru. Respira cadavrul... Acum era sigur. Auzeam cum trage răsuflul parcă din alt aer decît al nostru, pe care îl exala, după ce reînviase organele lui intrate în descompunere.
― Crăciunaș!... țipa Safi.
Fără să vreau smulsei acul din vîna mortului. Horovanu se ridicase și privea. Dar privirea lui mă îngheță. Avea în ea ceva sălbatic și fioros. Nu voi uita nicicînd. Fiindcă nu mă privea numai cu ochii, ci cu întreaga lui înfățișare. Oribil! Avea capul deformat, bolta frunții turtită și falca foarte mult împinsă înainte, într-o mișcare de pradă. Și nasul era turtit, cu nările lărgite transversal, ca și cum ar fi avut lipsă de mai mult aer, iar buzele deveniseră groase și buhave. Și unghiile îi crescuseră, și barba, și părul. Nu erau deformațiile morții, ci parcă deformațiile ancestrale reîncarnate în timpul morții.
― Sandi!... țipă Safi, repezindu-se în brațele lui.
Aș fi vrut s-o opresc, ferind-o astfel de un contact impur, dar puterile mele erau fixate în trup, îmi lipsea impulsul care să le dezlănțuiască. Și nu m-am dezmeticit decît în clipa în care Safi, cu un țipăt de durere, s-a prăbușit la pămînt. O clipă a fost, dar de neuitat: Horovanu își înfipsese fălcile puternice în umărul amantei lui, sfîrtecînd toată rotunzimea celei mai frumoase părți a trupului de femeie. Sîngele, care gîlgîia din rana ei, mi-a redat imboldul mișcării. M-am repezit să-l opresc. Și atunci - ce batjocură! - prin unul din acele misterioase procese ale creațiunii intelectuale, am emis - în pofida oricărei logice a împrejurărilor - o ipoteză științifică: amorul primează asupra oricărui instinct! Horovanu, la reîntîlnirea cu iubita lui, a vrut s-o îmbrățișeze, numai că n-a mai știut să-și dozeze mișcările.
Cînd am ridicat însă privirea spre el, am crezut că înnebunesc. Cu totul alt tablou decît cel așteptat! Horovanu mesteca lacom bucătura lui, mișcînd puternic falcă pe falcă, rumegînd și sfîrtecînd totdeodată, în timp ce o salivă murdară se scurgea pe la colțurile gurii. L-am privit pînă ce a sfîrști înghițitura, și cînd s-a repezit din nou spre umărul lui Safi, atunci n-am mai putut rezista. Cu mojarul de metal l-am lovit în frunte. El a căzut mort definitiv. Viața, cu toată puterea fălcilor lui, era plăpîndă însă.
*
Safi - n-am priceput nicicînd - a intrat în ordinul Carmelitelor și a plecat din țară. Pot divulga secretul. Nici de justiție nu am a mă teme. Moartea lui Horovanu a fost constată oficial și asupra cazurilor de reînviere legile n-au cădere încă. Dar chiar dacă ar fi să sufăr rigorile legii și încă n-aș pregeta. Experiența cu Horovanu îmi face gloria și atunci, ce piedică m-ar putea opri? Concluziunea mea acum e: foamea și nu amorul constituie primul instinct! Lui Horovanu, în timpul morții, i se făcuse foame!...
Și totuși, o nedumerire s-a strecurat în sufletul meu de ateu înveterat. Reînviasem eu oare pe adevăratul Horovanu? Atunci ce se întîmplase cu acel complex de însușiri concentrate sub denumirea de suflet?... Sînt om cinstit, în critică. Sufletul? Sufletul lui Horovanu. Iată ce mă încurcă de atunci...
mai multă Proză fantastică de Victor Papilian
