Dicționarul răchiților

de Valentin Silvestru

”Proliferarea răchiților și sălciilor pe teritoriul nostru, importanța pe care au dobîndit-o în ultimii ani în producția cooperatistă și a întreprinderilor silvice, precum și faptul că numărul arborilor de specie a rămas relativ constant din prima și a doua parte a cuaternarului pînă azi au făcut să se resimtă nevoia unui dicționar. Această sarcină și-au luat-o, cu curaj, pentru prima oară în literatura botanică, dr. Ch. Al. D. Tertega, conf. univ. I. Buzatu și tînăra cercetătoare Ioachimela Adelaida Caramzulea-Măcelărescu. Elegantul volum, împodobit cu numeroase planșe, se recomandă cititorului prin bogăția informației, ca și prin stilul accesibil, punctat adesea de efuziuni lirice, normale pe fondul îmbinării poetice dintre apă și vegetație. Căci salcia, sau răchita, e un produs al apei, soarelui și pămîntului, un tiv gracil al perdelelor lichide, o bordură verde a rîurilor și fluviului, o maramă a Deltei. Foarte folositor indexul final, familiarizînd cu denumirile științifice și ghidînd util lectura”.

Această agreabilă recenzie a Dicționarului, publicată într-un cotidian de prînz, a fost urmată de altele, ce se străduiau să scoată în relief diverse laturi calitative ale lucrării, precum și însemnătatea ei teoretică și practică. Astfel, o revistă literară aprecia, sub iscălitura unui prestigios poet de orientare bisericească, ”evlavia cu care autorii s-au apropiat de simbolul acesta al veșniciei, căci salcia, oricît ai tăia din ea, scoate mlade noi, viguroase și elastice, pe care nimic nu le poate corupe, decît cruda și necesara bardă”. O publicație istorică trimestrială punea în evidență, cum era și firesc, notațiile cu caracter istoric, pornind de la afirmația că pe Valea Oltului există un exemplar care a făcut mîțișori, probabil, prima oară în timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat. Gazeta forestierilor evoca pe larg foloasele ce rezultă pentru ocolurile silvice din exploatarea rațională și planificată a aglomerărilor răchitice, care numai într-un singur județ, Ialomița, dăduseră, în anul în curs, o producție netă cu 350% mai mare decît în 1938, luat ca un an de bază. În sfîrșit, o revistă feminină producea un interviu cu cercetătoarea Ioachimela-Adelaida Caramzulea-Măcelărescu, care mărturisea că e fiică de brăilean și că și-a trăit copilăria, adolescența și o parte a maturității în peisajul mirific al canalului Filipoiu, salcia fiind pentru ea o a doua natură, obiect predilect de studiu și petrecere a timpului liber, întrucît dintotdeauna împletise personal coșulețe de nuiele pentru uz casnic-gospodăresc.

După primul val fierbinte de entuziasm, apărură însă și unele unde reci. Recenzînd cu vădită prietenie cartea, într-un foarte răspîndit cotidian de dimineață, doctorul în științe Valeriu Ciripel, șeful laboratorului de fitopatologie de la Universitatea din Brașov, observa și unele inconsecvențe metodologice, precum și erori, altminteri ”lesne îndreptabile la o eventuală ediție viitoare”. Astfel, la susținerea autorilor că am avea circa 200 specii, dintre care mulți hibrizi, recenzentul arăta că s-au identificat pînă acum 296. Apoi: specia Salix triandra nu are, cum spune Dicționarul, frunze ascuțite la pețiol și late la vîrf, ci, dimpotrivă, frunzele sînt late la mijloc și ascuțite la vîrf. Pe de altă parte, precizarea că sălciile din Deltă au toate rădăcini adventive nu rezistă la confruntarea cu realitatea, cele din Caraorman, de exemplu, neposedînd asemenea rădăcini.

Recenzentul releva și unele confuzii, el bizuindu-se pe o bibliografie în care erau citați mai ales C. Popp și Traian Săvulescu.

În final, recomanda cartea – dar cam sec – ca ”binevenită și imbold pentru cercetări viitoare”.

Mensualul de știinte agricole se vădi preocupat de Dicționar într-o formă mult mai rece și circumspectă. Articolul era publicat la rubrica ”Puncte de vedere”, fiind semnat de inginerul-șef al rezervației de zimbri din Hațeg și de administratorul muzeului de numismatică de la Gura Humorului, cei doi apreciind, în linii foarte generale, ”cazna adunării și clasificării materialului”, dar relevînd că nu s-a ținut seama decît în mică măsură de valoroasele contribuții anterioare ale lui D. Brîndză, P. Enculescu, C. Istrate și alții, Dicționarul fiind ”carent, lacunar și, în unele privinți, mai mult empiric”.

Se constată, printre altele, că se expun incoerent, cu prilejul examinării a diferite specii, concordanțele sau discrepanțele între apariția frunzelor și a mîțișorilor. La Salix fragilis mîțișorii apar odată cu frunzele, în timp ce Salix alba (Salcia alburie) scoate întîi frunzele și după aceea mîțișorii. În general se critica lipsa descrierii mîțișorilor. De asemenea, impreciziile în relevarea culorilor la frunze și ramuri. Unele sălcii au frunzele argintii, altele cenușii, altele verde-întunecat, de aparență cețoasă. Mladele sînt fie roșii, fie galbene, fie portocalii, sau chiar alb-murdar, variind nuanțele în perioadele de maturizare. Salix viminalis are frunzele acoperite – pe partea dorsală – cu peri albi, ca un puf, forma lor fiind de curelușe, în timp ce Salix pentandra are frunze de culoare întunecată și cu un miros specific, ele fiind mai mari în partea mediană. Apoi: Salix reticulata, specie de altitudine, are nervuri rubinii pe frunze și dă mîțișori roșii, pe cînd Salix purpurea (Răchita roșie) are numai mlădițele roșii, mîțișorii fiind de culoare șobolanie. Or, în lipsa unor atari precizări, cititorul poate fi indus în eroare, fără voia autorilor și îndemnat la concluzii greșite și viziuni ce contrazic realitatea vegetală.

Analele de floră a R.S.R., se ținură multă vreme în rezervă, mai ales că apăreau la trei ani o dată și în mod neregulat. Totuși publicară o notă, destul de tăioasă, sub titlul incitant Pentru mai multă seriozitate în cercetarea patrimoniului natural, semnată de R. R.. Nota afirma că un dicționar al răchiților e un lucru bun și necesar, dar acest dicționar ”are grave rămîneri în urmă”, caracterizări incorecte, aprecieri învechite, vădind necunoașterea directă a obiectului. ”E un amalgam de date disparate, lipsă de metodă, principii sumare, descrieri evazive, amatorism și literaturizări ieftine”.

Autorii trimiseră o scrisoare redactorului-șef al unui săptămînal foarte popular. Acesta publică scrisoarea integral, însoțită de o notă a redacției care-i infama pe detractorii Dicționarului, numindu-i ”savanți de birt”, ”molii de bibliotecă”, ”mîncători de cotoare”, ”ageamii botanici”, ”logofeți de coajă de mesteacăn”, cerîndu-se drastic ”eliminarea din publicistică a huidumelor din crîngurile științei”.

Cei trei autori spuneau, în esență, că sînt gata să țină seama de unele observații privind lărgirea unor articole și descripții, dar că resping cu hotărîre și chiar cu un sentiment de indignare criticile privind pretinsa lipsă de caracterizare a mîțișorilor (trimițînd la paginile 24, 36, 90, 101, 102-103, 126, 137), pretinsa confuzie asupra culorilor frunzelor și ramurilor, toate observațiile referitoare la smicele (în paranteză se sublinia că unul dintre recenzenți era atît de incult încît confundase cuvintele ”nuia” și ”surcea”, iar altul credea că smicelele se taie toamna, în timp ce toată lumea știe că acestea se taie primăvara: ”poți să nu cunoști nimic din botanică, dar nu ți-e permis să ignori faimosul cîntec popular Foaie verde trei smicele, care sugerează clar că acțiunea pomenită are loc imediat după deszăpezire”). Era infamată și observația privitoare la literaturizare, evocîndu-se în context poeții Lamartine, Costache Conachi, Panait Cerna, Grillparzer, Lermontov, Hristo Botev, Verlaine și numeroși contemporani, de la Giovanni Gentile la Virgil Cotoșman, care cîntaseră, într-un fel sau altul, salcia. Dealtfel, însuși poporul o numea adesea ”plîngătoare”. Critica făcută cuprinderii în dicționar a termenilor ”răchițică”, ”salcie ierboasă”, ”salcie pitică”, socotite că fac parte din familie doar cu numele, era calificată drept ”pedestră”, știut fiind că ”Salix retusa” (ierboasă) și Salix herbaceea (retusa) crescînd în Bucegi, în tufișuri, deși înalte de 3-5 cm, tot sălcii sînt, nu dimensiunea și nu locul unde cresc fiind hotărîtoare pentru integrarea în încrengătură. Se știe, de pildă, că la noi cresc ferigi liliputane, iar la tropice ferigi gigantice; specia însă, în aspectele ei esențiale, e aceeași.

În sfîrșit, erau denunțate, cu vehemență, unele ”dedesubturi” ale atacurilor împotriva Dicționarului, promițîndu-se și viitoare dezvăluiri asupra felului cum și-au luat diplomele unii din recenzenți, asupra vieții lor de familie și relațiilor poștale suspecte cu transfugi.

O altă revistă săptămînală populară publică, în replică, scrisori ale recenzenților, o precizare oficială a editurii, o punere la punct a Academiei de științe agricole, o intervenție a conducerii Centrocoop, o informație a directorului Grădinii Botanice din Mahmudia privitoare la natura îngroșării trunchiului de răchită odată cu înaintarea în vîrstă a copacului, o scrisoare a cercului micilor naturaliști de la Casa pionierilor și Șoimilor patriei din Bistrița-Năsăud, un memoriu al învățătorului pensionar Luca Tănăsescu din comuna Ciucești – Prahova, referitor la superioritatea salciei asupra plopului – și altele.

Discuția se lăți în mai multe organe de presă – pro și contra Dicționarului –, intrînd, la un moment dat, chiar și în preocupările televiziunii, dar, desigur, mascat, ca să nu ațîțe patimile, și anume la Albumul duminical, în pauza unui meci de rugbi, cînd o vestită cîntăreață de muzică ușoară cîntă, în formulă pop-rock, La răchita roșioară.

Prefăcîndu-se a nu ști nimic despre ce se întîmplă, o editură bucureșteană publică brusc, într-un tiraj mare, în ediție revăzută, vechea și reputata lucrare Flora României de I. Simionescu, studiu fundamental, care nu mai fusese reeditat de aproape un sfert de veac.

La numai o săptămînă după apariția cărții, studentul ieșean Mărculescu V. Constantin, din anul trei al Facultății de Științe Naturale, trimise unei reviste centrale un număr de articole din Dicționar și respectivele pagini din Floră, care – așezate pe două coloane – semănau ca doi mîțișori de pe aceeași cracă de salcie. Revista făcu publicitatea necesară.

Apoi se lăsă tăcere.

Urmările nu se cunosc.

Răchițile însă, după cît se pare, își văd mai departe de-ale lor.

mai multă Proză satirică de Valentin Silvestru