Așteaptă puțin mata!

Vestea a străbătut ca fulgerul întregul cartier.

Bietul om! Chiriașul de la nr. 19, cel de la parterul casei vechi și dărăpănate, cu două etaje, din grădiniță, și-a vîndut aproape toate lucrurile.

Se știe doar că într-un cartier periferic nu există secrete, totul se află. Și toți vecinii s-au strîns ca la pomană să capete vreun chilipir. Borcane, un divan cu arcuri decavate, scaune, o masă, un dulap, un godin, un șifonier cu oglindă, cu un picior rupt – toate au fost vîndute ca la foc. A doua zi, dis-de-dimineață, în fața porții a tras o camionetă. Au umplut-o cu mărunțișurile rămase.

Vizavi de casa cu nr. 19, la nr. 64, locuiește domnul Talîp. Acesta, cînd a dat să iasă din casă pentru a se duce la serviciu, a văzut camioneta. A rămas pe gînduri. În aceeași seară, soția îi povesti că Mürșit, vecinul, și-a vîndut toată casa. Ceea ce o mirase mai mult – spunea ea – era faptul că în timp ce lucrurile erau vîndute pe mai nimic soția și fetele pîrlitului acesta de Mürșit nu se arătau supărate defel. Dimpotrivă, sulemenite, rîdeau cu poftă. Talîp-bei îi zise atunci soției sale:

― Ce vrei să facă și ei, doar n-au să se omoare… Cine știe cît s-au zbuciumat în sinea lor, dar au încercat să se arate demni în fața lumii.

Soția lui:

― S-ar putea să ai dreptate…

― N-ai aflat, i s-a întîmplat ceva lui Mürșit-bei?

― Cine știe… O fi fost omul transferat în altă parte. Eu am auzit-o doar pe soția lui lăudîndu-se că se mută la Nisantași [numele unui cartier elegant din Istanbul], că au închiriat acolo un etaj întreg și că vor cumpăra mobilă nouă.

Talîp-bei își potoli soția, înciudată?

― Nu crede și tu. Mai curînd bietul Mürșit-bei s-a încurcat în vreo dandana… Unde-ai mai auzit tu ca un funcționar, cum sîntem și noi, să-și permită să închirieze un întreg etaj în Nisantași și să-l mai și mobileze! Uite mai bine la noi, abia de putem plăti chiria casei… Salariul lui Mürșit-bei este de 50 de lire, ca și al meu…

Așa comentau în paturile lor Talîp-bei și soția sa înainte de a adormi.

Dimineața, cînd ieși pe ușă, omului îi păru rău văzînd că ultimele cioburi de prin casa vecinului încărcate, de-a valma, în camionetă. Se apropie de Mürșit-bei, care se agita cu calabalîcul. După ce îl salută, i se adresă familiar:

― Deci, cum s-ar spune, vă mutați de pe-aici.

― Da, ne mutăm.

― Te-ai transferat cumva în provincie?

― Nu vecine. Am închiriat și eu un etaj în Nisantași… Cred c-o să vă placă mult noua noastră locuință. Vorba ceea, cinci camere, salonul e salon! Totul e imens, luminos…

Talîp-bei, perseverînd în tristețea lui, își puse mîna dreaptă, cu prietenie, pe umărul vecinului și aplecîndu-se la ureche, îi șopti:

― Domnule Mürșit, eu te stimez mult, știi doar… Sîntem vecini de atîția ani. Înțeleg să te ferești de ceilalți, ca să nu bîrfească. Înțeleg, așa este viața. Ai dreptate, dar nu mă pune pe mine în aceeași oală cu ei. Mai bine spune-mi, ți s-a făcut vreo nedreptate? Poate că ai vreun necaz și te pot ajuta cu ceva… Vorba ceea, cu cît pot… ca vecini. Doar funcționari sîntem, același aluat…

Mürșit-bei îi rîse în față.

― Fii serios, domnule; doar nu mai sînt funcționar, am demisionat mai demult!

― Daaa? Vai de mine! Și nu-ți mai rămăsese decît puțin pînă la pensie… Mă rog, și cu ce-ai să te ocupi acum?

― Am eu cu ce… Ehei! De vreo trei-patru luni…

― Da? Îmi pare bine. Și ce faci?

― Stau prin cafenele.

― Poftim? N-am înțeles! zic. Cu ce te ocupi?

― Ți-am spus doar. Stau prin cafenele, de dimineața și pînă noaptea.

― Dar… treabă?

― Doamne Dumnezeule… Doar vorbesc turcește! Stau prin cafenele, frate-miu! Nu că am eu chef, ci pentru că am treabă.

― Daaa?... Ai deschis cafenea?

― Nu, dragă, nu. N-am deschis nici o cafenea. Unde văd o cafenea, mă duc și mă instalez la o măsuță…

Talîp-bei nu știa ce să mai creadă. În sinea lui își spunea: ”Omul acesta a căpiat, săracu' de el!”

Saltelele, ulcelele, toate erau încărcate în camionetă. Mürșit-bei îl trase deoparte pe vecin:

― Tu nu ești un dușman, așa că-ți pot vorbi deschis: acum mă ocup cu comerțul. Or, în vremurile astea, comerțul cel mai înfloritor îl afli în cafenele. Birouri, sedii, firme, toate astea sînt depășite. A trecut moda lor. Înregistrări, impozite, demersuri, mii de belele. Acum grosul comerțului e prin cafenele. De pildă, eu într-o singură zi scot cît cîștigam ca funcționar într-o lună întreagă. În fiecare zi fac ce fac și ciupesc cam 300-400 de lire. De ce să mai stau în casa asta? Am găsit un etaj splendid la Nisantași. Voi cumpăra mobilă și lucruri noi.

Talîp-bei, curios, vru să afle:

― Ce fel de comerț faci?

― De orice fel… de la ac și pînă la vapor.

Talîp-bei, făcînd ochii mari:

― Cumperi sau vinzi?

― Nu, dragă… Nici nu cumpăr, nici nu vînd. Nu există nici vînzător, nici cumpărător. La mijloc nu există marfa care să poată fi vîndută ori cumpărată. Specialitatea noastră e aceea de intermediari. De acolo ni se trag cîștigurile grase.

Talîp-bei, în sinea lui: „A pățit-o rău de tot, săracul, tare s-a scrîntit la cap”.

Mürșit-bei continuă:

― Să-ți povestesc cum m-am apucat de trebușoara asta… Într-o zi s-a rupt acul de la mașina de cusut. Doamna mea a căutat, ba în stînga, ba în dreapta, dar nici pomeneală de ac. Știi și tu că ea cosea prin vecini și mai scotea ceva parale. E adevărat, cam cît tot salariul meu…

― Să-mi faci rost de-un ac pentru mașina de cusut, neapărat. Scoate-l de unde-oi știi!

Unde n-am căutat?! Dar ia-l de unde nu-i! Apoi – Dumnezeu să-i dea sănătate – cineva m-a sfătuit să mă duc la cafeneaua cutare, că acolo s-ar vinde piese pentru mașini de cusut. M-am repezit pînă la cafeneaua cu pricina. Un tip bine se apropie de mine:

― Cauți ceva?

― Da… Caut un ac pentru mașina de cusut.

― Cîte duzini?

Era să leșin pe loc. De luni de zile nu găseam un singur ac, și el… Mă întrebă încă o dată?

― Cîte duzini?

Tot nu se găsesc ace. Ia să iau eu o duzină, că nu strică la casa omului.

Omul strîmbă din nas:

― Te costă 80 de lire.

― Ce spui? Păi un ac e 60 de kuruși. O duzină fac 720 de kuruși. De unde 8 000 de kuruși?

― Atunci du-te și cumpără-ți de unde știi!

Mă lăsă în mijlocul cafenelei și se așeză la o masă. Optzeci de lire sînt optzeci de lire… Trebuia să-i dau totuși. Din cauza unui ac nenorocit de cîțiva kuruși n-o să pierdem noi două-trei sute de lire pe lună! L-am acostat din nou:

― Scuză-mă. N-am cunoscut prețurile… Poftim cele 80 de lire.

Băgă banii în buzunar.

― M-aștepți mata aici… Știi cum e cu bursa neagră: tot timpul polițiștii sînt pe urmele noastre. Apoi fel de fel de inspectori, controlori…

Cît ai bate din palme, dispăru. Iar eu am rămas și am așteptat, și am tot așteptat pînă ce s-a făcut seară și noapte. Sosi și ora închiderii cafenelei. Omul meu nu apăru. Mă durea inima după cele 80 de lire. O săptămînă întreagă am tot trecut pe la cafeneaua aceea, dar omul n-a mai apărut.

Mi-a trecut prin minte că bietul om o fi fost agățat din cauza mea. În sfîrșit, ce să mai întind vorba, uite așa, n-am obținut acul.

…Și iată că nitam-nisam, pe soția mea au apucat-o niște dureri reumatice cumplite. Ce se mai văicărea biata femeie! Doctorul ne-a dat o rețetă. Dar medicamentul nu se găsea nicăieri. Am scormonit tot Istanbulul, cît e de mare. Apoi – Dumnezeu să-i dea sănătate! – din nou îmi aținu calea un binefăcător, care mă sfătui:

― Du-te la cafeneaua cutare. Acolo se găsește orice medicament…

Așa am făcut. Nici n-am pășit bine pragul cafenelei, că cineva mă luă în primire:

― Cauți ceva?

I-am întins rețeta:

― Da, caut aceste medicamente.

― Cîte cutii?

― Două mi-ar fi de ajuns.

― Te costă trei sutici!

Ce era să fac? Era în joc viața soției. Tipul băgă banii în buzunar.

― Așteaptă puțin mata… Mă întorc imediat. Știi cum vine chestiunea…

Aștept și tot aștept. Dar dus a fost… Într-un tîrziu l-am întrebat pe cafegiu. Acesta, ridicînd din umeri:

― Ce să știu, domnule? E și el un client ca și dumneata… Vine, pleacă…

După o vreme, ni s-a spart un geam de la o fereastră. Ce să facem, să înghețăm de frig? Așa că am căutat un geam. De căutat e simplu, dar de unde să-l iei?! Am alergat prin tot orașul. Zadarnic. Din nou un binefăcător m-a îndreptat înspre o anume cafenea.

Talîp-bei, nedumerit:

― Bine, bine, măi vecine, dar tu nu ți-ai dat seama? Acesta al cîtelea individ de cafenea era?

― Ce mai, dragă, nevoia te împinge, nu mintea… Știam că omul îmi va lua banii și va pleca, dar dacă totuși îmi va aduce ceea ce i-am comandat?! O speranță cît de mică, ce să-i faci, așa e omul! Există vreo altă soluție? Ai căzut în mare, te agăți și de un șarpe…

― Să te fi dus și tu după el!

― Ăștia nu se învoiesc cu așa ceva. Nu uita, e vorba doar de bursa neagră. Cum să aibă omul încredere în tine, ce, te cunoaște? Dar dacă ești un polițist în civil sau un inspector financiar?

― N-ai decît să-i dai banii atunci cînd îți predă marfa.

― Dar marfa nu este la el… Și el se duce, la rîndul lui, s-o cumpere, în secret, de la unul-altul. La urma urmei, dacă va cîștiga 5-10 lire. Or, pentru aceste 5-10 lire omul riscă, poate fi prins și aruncat în închisoare în orice clipă. Viața e grea, vecine. Pe scurt, ce mai, banii dați pentru geam s-au dus și ei pe apa sîmbetei… Apoi mi s-a stricat radioul. Mi se arsese o lampă. Pe piață nici urmă de vreo lampă. De data aceasta nu m-am mai sfătuit cu nimeni și m-am dus glonț la prima cafenea întîlnită în drum. Cineva s-a apropiat de mine. Înainte ca el să mă chestioneze, l-am întrebat eu.

― Cauți ceva?

― Ai heroină?

― Cam cîte kilograme îți trebuiesc?

Omul, mirat, aproape că-mi căzu în genunchi.

― De vreo zece grame…

― Două mii de lire.

Îmi dădu banii pe loc.

― Stai mata puțin și m-așteaptă. Mă-ntorc imediat – i-am zis. Și dus am fost! Ehehei, cum am mai prins firul comerțului, domnule Talîp! Să-ți spun cum procedez. Așa, cam spre vremea prînzului, ies din casă și intru într-o cafenea. După vreo 5-10 minute, cineva m-abordează:

― Ceva cafea?

― Cîte sute de kilograme?

― Doar un kilogram.

― O sută de lire…

A doua zi, aceeași figură în altă cafenea. Unul vrea cuie, altul vopsea. Ieri, de pildă, cineva mi-a solicitat două roți de automobil. I-am lăsat ieftin, numai cu 2 800 de lire.

Talîp-bei, iscoditor:

― Bine, dar cei ce-ți încredințează bani nu te mai întîlnesc? Atunci?

― N-au decît să mă vadă… Mai zilele trecute l-am zărit și eu pe cel ce-mi încasase bani pentru acul de la mașina de cusut. L-am apucat de gulerul hainei:

― Unde sînt acele mele?

― De atunci le caut, domnule. În vremurile astea nu le găsești chiar atît de ușor, doar știți. De șase luni sînt pe urmele acelor dumitale – mi-a zis.

Domnul Talîp-bei se înfuriase:

― De ce nu l-ai dus la poliție?

― Nuuu! Nu se face! Aici e vorba de o chestiune garantată. Nu există nici un pericol. Nu-nțelegi? Cum să-l dai pe mîna poliției? Ce-ai să scrii în plîngere? Nu poți spune c-ai vrut să cumperi cutare marfă la bursa neagră. Doar știi că atît cumpăratul cît și vîndutul sunt pasibile de pedeapsă…

Lucrurile era încărcate în camionetă. Soția îl strigă pe Mürșit-bei. După ce-i spuse soției să aibă puțină răbdare, că vine, i se adresă lui Talîp:

― Comerțul e trebușoară dulce, măi frate. Cel ce dă banii știe că nu va primi marfa. Cel ce ia banii știe că nu va da marfa, dar ceea ce există sigur e speranța… Poate găsește pe undeva și-i aduce.

Talîp-bei:

― Vai, dragă vecine, și nouă ne-ar trebui niște tablă pentru acoperișul casei. Ne plouă. Ce spui, găsești?

Mürșit-bei:

― Cam cîte tone?

― Cred că vreo două bucăți mi-ar ajunge.

― 150 de lire, pentru mata.

― Nu e mult?

― Și eu o cumpăr de la altul. Dacă-mi rămîn două lire și jumătate…

Talîp-bei plăti cele 150 de lire. Mürșit-bei îi zise:

― Dacă vrei, poți să mă aștepți aici sau la tine, la birou. Cum car acasă lucrurile din camionetă, îți aduc tabla. Mergi sănătos, vecine.

― Te las cu bine…

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin