Rosemarie

Teorie

Dacă soția i-a plecat în călătorie, soțul ar trebui să se arate imun față de toate ispitele și să respingă ferm orice propunere din care ar putea să rezulte posibilitatea de a călca pe de lături.

Practică

Era prima zi cînd rămăsesem singur și mă plimbam fără răgaz prin casă, neștiind de ce să mă apuc. Firește, puteam să mă duc la teatrul de revistă și să mă distrez în lege, dar asta o pot face și cînd mă însoțește Marianne, presupunînd că programul e realmente bun. În definitiv, puteam să telefonez cîtorva prieteni și să-i invit la o partidă de pocher. Dar, privită mai îndeaproape, și această posibilitate s-a spulberat, fiindcă n-am jucat încă niciodată pocher.

În cele din urmă am luat loc lîngă telefon, cu speranța tacită că are să mă sune Sophia Loren, Elizabeth Taylor sau vreuna dintre colegele lor.

După ce am așteptat cu răbdare un ceas, s-a produs într-adevăr o minune. Și încă mai înainte de a mă dezmetici cum trebuie, m-am pomenit în vîltoarea unei aventuri captivante, așa cum și-o dorește, în visele sale cele mai tainice,orice văduv provizoriu – fie el cît de cinstit.

A sunat telefonul. Am smuls receptorul din furcă.

― Bună, dragul meu. Eu sînt, Thomasen. Nu ești în prezent un fel de văduv?

― Ba da – am confirmat grăbit, așteptînd cu încordare să văd ce-o să urmeze.

― Strașnic! Arunci cască urechile: și eu sînt văduv ocazional, iar astă-seară am o întîlnire cu un vechi… ei… coleg de facultate. Imposibil să nu mă duc. Și se întîmplă din păcate că tocmai acum apare și Rosemarie, așa că m-am gîndit… Crede-mă, zău, e grozav de dulce… și are o vitalitate! Ei, și mă gîndeam că tu… că tu te-ai putea ocupa nițel de ea!

― Eu? Dar firește…

Primele cuvinte le-am rostit bîlbîindu-mă, cu atîta zel am acceptat.

― Acum ai mult loc în casă. Și doar simți și tu nevoia de societate, în marea ta singurătate, scumpule. Iar ea se întoarce cu trenul acasă abia luni. Ei, și cînd am văzut-o, m-am gîndit: am s-o trimit numaidecît la bietul meu prieten rămas singurel! Stă amărît acasă și are să se bucure de tovărășia veselă a unei domnișoare. Nu-i așa?

― Ei, da, da, firește, dar…

― Nu mai vreau să aud nici un ”dar”. Am să-i explic că ai să te ocupi nițel de ea… și, cum o cunosc perfect, Rosemarie va fi la tine cît ai clipi. Petrecere frumoasă, dragul meu!

Receptorul a fost pus în furcă.

M-am apucat într-o grabă nebună să mă bărbieresc și să-mi schimb hainele. Am comandat bilet la un teatru de revistă, am făcut rost de o sticlă de coniac și de ceva lichior franțuzesc, am cumpărat cafea, am spălat și-am dereticat locuința. Abia deșertam ultima scrumieră, cînd s-a auzit soneria de la ușă. Am aruncat încă o privire rapidă în oglindă, mi-am controlat poziția cravatei și am deschis.

Afară, în fața ușii, stătea o școlăriță de șapte ani, cu codițe lungi, blonde ca paiul, drăgălașă și pistruiată, cu un cornet de înghețată în mînă.

― Bună ziua – mi-a spus cu o reverență – mă numesc Rosemarie. Unchiul mi-a spus că o să-ți facă plăcere să-mi arăți orașul. Din păcate, el n-are timp, a uitat cu totul că urma să vin astăzi în vizită.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi laDulcea viață a soțului în teorie și practică