Comis-voiajorul

de Willy Breinholst

Teorie

Una dintre datoriile soțului este să împiedice ca pacea casei să fie tulburată de cineva. El trebuie să vegheze asupra căminului său cu aceeași vigilență cu care un cîine își apără osul. Dacă o face cum se cuvine, atunci, de exemplu, unii vînzători de aspiratore de praf își vor fi învățat zadarnic pe de rost frazele prin care laudă marfa.

Practică

Cînd sună la ușa casei noastre cineva care dorește să ne vîndă cine știe ce, este necesar întotdeauna să intervin eu. Marianne ar putea fi convinsă, pur și simplu, să cumpere tot ce i se oferă. Evident, astăzi, reprezentanții firmelor nu ți se mai vîră în suflet ca altădată, dar asta nu mă împiedică să casc ochii și urechile.

Zilele trecute, cînd un voiajor comercial a sunat din nou la ușa noastră, m-am înarmat cu ciocanul de bătut carne al Mariannei (ca să-l pocnesc pe individ peste degetele de la picior, în cazul că avea să îndrăznească să și-l vîre prin crăpătura ușii, cum arată de obicei mai ales caricaturile), m-am dus la ușă, și m-am ițit prin despicătura cutiei de scrisori, să văd despre ce e vorba. Insul a murmurat ceva.

― Mulțumesc, n-avem nevoie! am strigat prin despicătură.

Cel din fața ușii a murmurat o replică și am avut impresia că pronunțase cuvîntul ”bani”. Să fie oare poștașul care mi-a adus un mandat? Am deschis fulgerător ușa. De bani e nevoie întotdeauna.

Am fost crunt dezamăgit. Afară se găsea un vînzător de aspiratoare de praf.

― Cară-te! am urlat. Uite scara, acolo e poarta grădinii, aici e clanța ușii: închide-le pe dinafară! N-ai văzut tăblița? ATENȚIE! CÎINE RĂU! E un cîine de vînătoare, iar hrana lui preferată e carnea crudă a celor ce vînd aspiratoare de praf.

Vorbele mele au alunecat pe el ca apa pe-o gîscă.

― Îmi permiteți să vă prezint modelul nostru cel mai nou? a întrebat el cu un calm impertinent.

― NU! am gîfîit, cu fața roșie ca focul, și l-am împins de pe preșul nostru din fibre de cocos. Omul parcă nici nu m-a auzit. Nu ne interesează nici un fel de aspirator de praf. Avem unul. Unul am spus? Avem o grămadă. Casa ne e plină de aspiratoare de praf. Nu vrei să cumperi de la noi o duzină?

Marianne, curioasă ca întotdeauna, a apărut și ea pe scenă.

― Ce-ai dori să vinzi acestui tînăr simpatic? a întrebat cu interes.

― Nimic – am mîrîit și am pus mîna pe clanță ca să trîntesc ușa.

Prea tîrziu. Un pantof se și introdusese în despicătură. M-am aplecat fulgerător și am izbit puternic cu ciocanul de bătut carne. Mi-am dat deama prea tîrziu că era piciorul nevestei mele.

― Au! Au! Au! Ce naiba… ți-ai pierdut mințile? a strigat Marianne, ținîndu-se de picior.

― Oh… eh… credeam că…

Comis-voiajorul și-a scos pălăria cu politețe, Marianne, cu fața schimonosită de durere, a răspuns acestui găgăuță dînd prietenește din cap.

― Stimată doamnă, îmi permiteți să vă prezint modelul nostru cel mai nou?

― NU! MULȚUMESC! am urlat eu. N-avem nevoie. Soția mea are o cîrpă de praf excelentă, care nu consumă electricitate și…

― O cîrpă de praf, domnule, nu face decît să împrăștie praful. Cîrpele de praf sunt neigienice și mișună de bacterii.

― Îmi place să am ceva viață în casă – i-am replicat tăios – suntem de-a dreptul nebuni după bacterii. Sînt niște făpturi micuțe, drăguțe, hazlii. Salutare!

Am trîntit ușa.

Marianne a deschis-o din nou.

Comis-voiajorul și-a scos cu politețe pălăria. Am trîntit din nou ușa, Marianne a deschis-o iar.

Omul cu aspiratorul de praf și-a scos încă o dată pălăria. Un flăcău bine dresat.

― Poftim înăuntru! i-a spus Marianne.

― Numai peste cadavrul meu! am declarat patetic și am apucat o cîrpă de praf aflată la îndemînă.

Cu mișcări repezi i-am scuturat omului în cap cam un milion de particule de praf pline de bacterii. Împotriva bacteriilor părea să fie complet imun.

― Veți vedea… stimată doamnă – a început el, căutînd o priză.

― Vei vedea, stimate domn! am replicat eu, i-am smuls aspiratorul de praf din mînă și l-am depus afară pe preșul din fibre de cocos. Apoi i-am strîns cu putere mîna în semn de despărțire și l-am împins afară în verandă.

Între timp, Marianne a tîrît din nou în odaie aspiratorul de praf. Comis-voiajorul a intrat și el și l-a pus în funcțiune mai înainte ca eu să-l pot împiedica.

― Iar condițiile noastre de plată sînt realmente extrem de avantajoase – a accentuat insul.

― Na! am strigat și i-am aruncat portofelul în cap. Fă proba aspiratorului de praf cu el, și dacă ai să găsești măcar o hîrtie de zece coroane, a dumitale să fie.

― Nu vrei să iei loc? a întrebat Marianne, oferind un scaun vizitatorului nepoftit. Îmi doresc de mulți ani un aspirator de praf nou, dar soțul meu…

Decis, am smuls de pe peretele bibliotecii vechiul pistol al bunicului și am apăsat țeava în pieptul comis-voiajorului.

― Ieși afară! am urlat. Și repede!

În aceeași clipă am simțit o durere usturătoare în urechea dreaptă, care mi-a fost răsucită de șase ori ca un cornet. O tortură îngrozitoare din vremea inchiziției, specialitatea Mariannei.

― Cît costă? am gemut cu jale în vreme ce înaintea ochilor au început să-mi sclipească stele verzi.

― 375 coroane, domnule.

Marianne a mai răsucit din urechea mea încă un cornet.

― De acord – am gîfîit și mi-am luat batista să-mi șterg sîngele.

Comis-voiajorul și-a deschis servieta și mi-a dat primul ajutor, cu multă pricepere, folosind iod și tifon.

― Tocmai am urmat un curs profesional de o săptămînă, în cadrul căruia am primit și lecții de prim-ajutor; pentru clienții grei de cap care nu vor să înțeleagă că totul se întîmplă spre binele lor.

Ieri mi-am vîndut cîinele de vînătoare cu 50 de coroane, ca să am bani pentru prima rată.

Așadar, acum nu mai avem cîine.

Dacă cititorii mei au ceva de vînzare, n-au decît să sune liniștiți la ușa mea. Între timp, am urmat un curs de o săptămînă. La curs am învățat să mușcăm ca niște cîini răi.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică