Scandal la bar

de Aziz Nesin

Barul acela a fost dărîmat în urmă cu cîțiva ani. Astăzi, în locul lui se află un teren de joacă pentru copii.

Îmi amintesc ca azi… Mijea de ziuă. Grădina barului era ticsită pînă la refuz. Eu mă retrăsesem într-un separeu cu o unguroaică frumoasă ca o păpușă. Stăteam față în față. Pe masa noastră trona o cană mare de cocteil. Pe atunci, aceste căni erau mari cît o căldărușă din zilele noastre.

Și nu-mi iese din minte că o cană plină-ochi nu costa mai mult de zece lire. Aș putea să uit? Pe atunci eram doar un student de vreo douăzeci de ani și, fiindu-mi frică să nu pierd banii, băgam mereu mîna dreaptă în buzunarul pantalonului și număram cu degetele monedele.

Ambianța m-a dispus. Am invitat fata pe ring. Dansul nu mi-a prea adus satisfacție. Unguroaica cu față de păpușă era subțirică și mlădioasă ca o trestie, în timp ce eu, scund, abia de-i ajungeam cu capul pînă la înălțimea pieptului. Am găsit că este mai cuminte să ne reluăm locurile la masă. Ea o rupea în franceză, iar eu în engleză. Cu chiu, cu vai, încercam să ne înțelegem.

Eu m-aș fi înțeles cu fata și fără să vorbesc, dar nu se cădea să avansezi doar prin semne într-o asemenea chestiune ca cea dezbătută de noi. Ar fi fost o grosolănie.

Cînd discuția era mai înfocată și era gata-gata să ajungem la un acord deplin, deodată în bar s-a produs o învălmășeală. Într-o clipită, candelabrul de deasupra ringului s-a transformat în țăndări. Semiobscurul bar a căzut cu totul într-o beznă adîncă. De prin firide plasate pe la colțuri mai pîlpîia cîte o luminiță chioară. Apoi, prin aer au pornit să zboare scaune și mese. Oamenii se băteau cumplit. S-a produs o învălmășeală. Bătăușii s-au împărțit în grupuri de cîte trei-patru persoane și au început să se maltrateze între ei. Geamurile pocneau cu larmă, paharele vîjîiau pe la urechile noastre.

Încă nu mă dezmeticisem, cînd o mînă ca de oțel mi s-a înfipt în ceafă și m-a băgat cu capul în cana de cocteil. Și m-a ținut așa! M-am zbătut ca o găină prinsă de aripi. Cît pe-aici să mă înec. Pierzîndu-mi echilibrul, picioarele mi s-au săltat și apoi m-am trezit cu ele chiar în cana de cocteil.

Au urmat fluierături prelungi și scurte, zgomotul chefliilor care se furișau din bar. Eu stăteam liniștit, cu picioarele în cană, așteptînd vremuri mai bune. Cineva m-a apucat de braț și m-a tras. Era întuneric. Brațul a continuat să mă zgîlțîie, apoi am fost scos afară. Abia la ușă mi-am dat seama că era un polițist. Și alți polițiști adunau tineri din toate colțurile barului. Ne-au așezat unul lîngă altul. Eram șase tineri și vreo zece polițiști. Atunci a apărut un om cu hainele rupte, care s-a adresat polițiștilor:

― Ăștia sînt, i-am telefonat și domnului Muammer.

Am pornit la pas, în rînd cîte doi, în urma polițiștilor. Ne-au dus direct la secție.

Unul dintre polițiști i s-a adresat comisarului:

― Ăștia sînt, domnule comisar…

Comisarul:

― Domnul Muammer a telefonat… vrea să-i vadă personal.

În primele două ore ale dimineții ne-au urcat într-o dubă. Cei cinci flăcăi cu care eram împreună abia se țineau pe picioare de beți ce erau. Cîntau cu atîta chef, de parcă-ar fi ieșit la plimbare cu mașina.

Ne-au condus într-o cameră imensă aflată la etajul II al unei clădiri impresionante. În încăperea cea mare ne așteptau două persoane: omul acela, care ne arătase polițiștilor și spusese: ”Ăștia sînt”, își schimbase hainele și fuma, cufundat într-un fotoliu. Cel de-al doilea bărbat se plimba nervos. Ochii îi scăpărau fulgere ca lui Zeus cel furios. Văzîndu-i înfățișarea, am început să tremur. I-am privit cu coada ochiului pe ceilalți băieți, dar ei nici nu se sinchiseau măcar. Unul mesteca guma, avînd o față zeflemitoare. Un altul nici nu avea putere să se țină pe picioare și se tot bălăbănea prin cameră pînă ce s-a proptit de un perete. Altul cînta tot timpul în gura mare. Ceilalți surîdeau prostește.

Omul cu fulgere în priviri a întrebat arțăgos:

― Ăștia sînt?

Tipul care stătea picior peste picior:

― Da, ei sînt. Azi-noapte spre dimineață mi-au întors barul pe dos. Au devastat totul. Trei persoane au fost rănite. Priviți-mi fața, e vînătă de atîtea lovituri.

Pe atunci școala-mi pătrunsese pînă-n măduva oaselor. Mă aflam încă sub înrîurirea ei. Așa-mi explic de ce-am ridicat două degete, ca și cum m-aș fi adresat unui profesor.

Individul aflat în picioare a luat de pe masă ceva asemănător unui bici și a pocnit scurt.

― Sttt… – a zis.

”Sttt”-urile s-au prelungit în aer ca un șuier. S-a apropiat de noi mișcînd amenințător biciușca. A răcnit la tînărul care molfăia guma de mestecat:

― Derbedeule, nu ți-e rușine! Ce, te afli în codru?

Tînărul nici nu s-a sinchisit și a continuat, leneș, să-și miște fălcile. Și avea o privire ce-ți spunea că, de s-ar dărîma și clădirea peste noi, lui tot nu-i păsa.

Tipul se înfuriase de-a binelea.

― Vă rup oasele, derbedeilor… O să vă pară rău c-ați venit pe lume…

Unul din băieți a pufnit în rîs. Ceilalți au continuat să privească impertinent. Mai-marele polițiștilor spumega. Se oprea în fața fiecăruia, îi spunea vorbe imposibil de redat, dar nimeni nu-l lua în seamă. Cînd s-a oprit în fața mea, mi s-a tăiat răsuflarea.

― Mă!...

Am lăsat capul în jos. Ochii mi se umeziseră. Abia mă țineam să nu izbucnesc în lacrimi.

Tipul, întorcîndu-se către proprietarul barului, așezat în fotoliu:

― Ăștia n-au nici măcar cei șapte ani de-acasă! Nu te uita că sînt așa îmbrăcați, dar nu dau nici două parale pe ei… Nu-s băieți de oameni cumsecade… ăștia-s bastarzi…

Arătînd spre mine:

― Acesta parc-ar avea ceva educație din familie – și-mi plesni două palme, după care mă scuipă în față… Privește, știe ce-i rușinea!

Apoi iar a început să ne scalde pe toți în păcura iadului:

― Fii de măgari…

Puterea glasului a făcut să zăngăne geamurile. Nu ne-a lăsat pe nici unul pîn' ce nu ne-a înjurat bine. Eu am încercat încă o dată să ridic o mînă.

― Domnule…

S-a răstit la mine:

― Sttt!

Apoi îl luă în primire pe unul care surîdea, voind parcă să-l ațîțe:

― Privește mutra ăstuia. La ce te poți aștepta de la un asemenea individ? Poftim, tineret, nădejdea țării…

Ne-a măsurat pe toți din cap pînă-n picioare, deodată, ca un fulger picat din cer, l-a întrebat pe primul, cel care mesteca de zor:

― Măi, zevzecule, cum te cheamă?

― Metin.

― Prenumele?

Tînărul îi răspunse.

Tipul ciuli urechile.

― Numele tatălui?

Cînd a rostit numele, ispravnicul a rămas perplex, nemaștiind ce să facă.

― Cu ce se ocupă stimatul părinte?

Tînărul:

― Chiar nu știi cu ce se ocupă tatăl meu?

― Știu, sigur că știu… Bineînțeles… De ce v-ați potrivit cu golanii ăștia? O asemenea persoană ca dumneavoastră…

Proprietarul barului, sesizat:

― Eu n-am nici o plîngere împotriva dînsului. Băiatul n-a făcut nimic rău… Stătea retras ca un domn. Nu s-a amestecat deloc. Categoric, împotriva acestui tînăr n-am nici o plîngere…

Șeful, care ținea în mînă biciușca, se cam răsti la proprietar:

― Fii și tu mai atent! Dacă n-ai nici o plîngere, de ce l-ai tîrît pînă aici? E penibil! Acum ce să-i spunem?!

Proprietarul barului:

― Pe cuvînt că nu eu l-am adus aici! N-am suflat nici un cuvînt despre el… A venit și el, așa, cu ceilalți…

Polițistul s-a adresat tînărului care mesteca de zor:

― Eu nu v-am jignit cu nimic. Vă rog să nu vă simțiți ofensat… altfel mă simt eu ofensat! Spusele mele nu vă priveau… Dar de ce stați în picioare? Luați loc, vă rog…

Se întoarse către tînărul care tot fredona refrenul unui cîntec:

― Mă, cum te cheamă?

― Ergin…

― Numele tatălui?

Și de data aceasta fața individului s-a întunecat, iar ochii i-au clipit nervos. O sprînceană i se tot zbătea. Se plesni peste genunchi.

― Poftim, cum de nu mi-am dat seama! Ar fi trebuit să remarc de cum v-am văzut! Dintr-o ochire poți cunoaște omul! Pe față se poate citi cînd te tragi dintr-o familie onorabilă… Aide, flăcăule, ia loc… Scuză-mă, n-am spus nimic la adresa dumneavoastră.

Proprietarul barului devenise galben ca ceara. A bolborosit ceva de neînțeles:

― Eu… adică eu…

Polițistul, către băiatul care-i surîdea provocator:

― Dumneavoastră al cui copil sînteți?

― Ați spus doar dumneavoastră, adineauri: sînt fiu de măgar… Ai să afli tu!

― Am spus eu așa ceva?... Cine?... Eu?... Departe de mine asemenea vorbe…

― Sînt fiul unui măgar, e bine?

Tînărul era beat-mort.

― Nuuu… Eu n-am zis așa ceva…

Adresîndu-se proprietarului:

― Spune, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, au ieșit din gura mea asemenea cuvinte?

Proprietarul:

― Nici eu n-am spus nimic.

― A, da, oi fi spus cîteva cuvinte, dar așa, în general. Dar fără vreo legătură cu dumneavoastră.

Tipul îl întrebă pe fiecare ce nume are, ocupația tatălui și, pe măsură ce afla răspunsul, se făcea tot mai mic. Apoi aproape că n-a mai găsit cuvinte pentru a ridica în slăvi expresia curată pe care o citea pe fețele tuturor băieților.

Devenise clar că toate oalele se vor sparge în capul meu. Pentru că individul de la poliție căuta pe cineva asupra căruia să-și verse focul. Dacă găsea pe unul după pofta inimii sale, cu siguranță că-și va scoate toată pîrleala și va arunca toată vina asupra lui. Tinerii pe care-i interogase aveau tați unul mai grozav decît celălalt. Pe cînd eu?

Cînd mi-a venit rîndul, în prima secundă m-am gîndit să-mi dau drept tată un om mare. Dar de cine să pomenesc? Ispravnicul spusese deja despre mine că ”acesta pare a avea o brumă de educație în familie”. Dar dacă fac o gafă și minciuna mea iese la iveală?... Era rîndul meu. L-am privit o clipită pe cel ce mesteca gumă și rîdea obraznic. Mi-a făcut semn cu ochiul. N-am înțeles ce vrea să zică.

Ultima speranță a polițistului eu eram. Scrîșnind din dinți, dar precaut, m-a întrebat zîmbitor:

― Dar dumneavoastră, dumneavoastră al cărui părinte mai sînteți?

Unul dintre cei cinci tineri, culant:

― E de-ai noștri… E de-al nostru…

Polițistul, pierzîndu-și și ultima speranță, a strigat către proprietarul barului:

― Nenorocitule!... Nerușinatule!... Borfașule… Și i-a adresat toate vorbele injurioase ce le deșertase asupra noastră. Ce e cu barul acesta deocheat? N-ai găsit o treabă mai curată?... Deschizi baruri de noapte și strici moravurile tinerilor cinstiți!

Între timp, băieții, fiind beți, cît pe-aici să se încaiere între ei și să izbucnească un scandal. Și o tot țineau într-una:

― Noi sîntem fii de măgari…

Polițaiul:

― Nu vouă v-am spus, ci acestui borfaș…

Apoi se adresă proprietarului:

― Spune tu, nu te-am înjurat pe tine? Zi, pe cinstea ta!

Proprietarul, dîndu-și seama că a pierdut partida:

― Bineînțeles, mie mi-ați spus… Eu sînt vinovat… Nu i-am recunoscut pe domni!

Amîndoi își îndulciseră limba, însă băieții o țineau pe-a lor:

― Degeaba… Sîntem fii de… Ha-ha! Fii de… ha-ha!

Discuția se transformase într-o tocmeală ciudată: ba da, ba nu.

Proprietarul barului, nemaiputînd suporta, avu o intervenție radicală:

― Fraților, eu sînt fiu de măgar!

Polițistul, declanșat, îl împroșcă pe acesta, din cap pînă-n picioare, cu cele mai teribile invective, după care îi zise:

― Băieții se vor distra în seara asta în barul tău și tu vei plăti!

Proprietarul barului sări ca ars:

― Sigur, sigur… Eu îi poftesc din toată inima… chiar în fiecare seară…

Vorbele astea le-au plăcut băieților. Și-am început să ne îndreptăm spre ieșire. Polițistul a strîns în parte mîna fiecăruia și s-a scuzat încă o dată.

― Transmiteți salutări respectuoase părinților…

― Sărutări de mînă doamnei…

― Nu v-am spus nici un cuvînt care nu trebuie, totul să rămînă între noi… Pe individul acela l-am muștruluit…

Cînd mi-a venit rîndul, m-a zgîlțîit de umeri:

― Mă, tu nu ești de-ai lor! Să nu crezi că m-ai dus! Întinde-o, ai scăpat ieftin din pricina acestor pușlamale din înalta societate! Se vede pe fața ta că nu ești de-ai lor. Prea ești cuviincios, boule! Haide, marș…

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin