Aventura de ciocolată

de Eduard Jurist

Acum știu aproape toate cuvintele pe care le folosesc cei mari. Formidabil înseamnă: ”Ce bine seamănă cu taică-său”. De cîte ori mă întîlnesc în curte, vecinii exclamă pe toate tonurile: ”Formidabil!” adăugînd explicația: ”Ce bine seamănă cu taică-său”. Extraordinar înseamnă că iar am băgat în gură ceva ce nu e de mîncare. ”Extraordinar! Băiatul ăsta crede că totul se mănîncă”.

Îmi amintesc că primul cuvînt pe care l-am spus a fost: ”Uaua”. Mama spunea că asta înseamnă ”mama”, iar tata spunea că asta înseamnă ”tata”. Nu i-am contrazis niciodată.

Mama și tata sînt foarte culți. Ei știu o mulțime de cuvinte. Și știu și ce înseamnă fiecare. Cu mine, însă, folosesc foarte puține și mereu aceleași. Toată ziua, bună ziua, mama îmi spune:

― Nu pune mîna!

Toată seara, bună seara, tata îmi spune:

― Nu pune mîna!

Într-o zi, cînd tata și mama erau plecați de acasă, iar bunica moțăia într-un fotoliu, am hotărît să pun mîna pe tot ce nu aveam voie. Mai întîi am pus mîna pe pisică. Pisica s-a întins, a căscat și a ieșit din cameră. Știa că n-am voie să pun mîna pe ea, fiindcă ”are microbi”. Pe urmă am pus mîna pe ochelarii tatii. I-am pus pe nas și am văzut o bunică atît de mare, că m-am speriat și am pus ochelarii înapoi pe birou. Pe urmă am pus mîna pe butonul de la lampa de masă. Era foarte plăcut să apeși pe el. Lumina se aprindea și se stingea. E o lampă foarte inteligentă. Știa ce vreau de la ea. Dar și ea are ideile ei, pe care nu poți să i le scoți din cap. Am vrut să se aprindă de două ori la rînd, dar n-am putut s-o înduplec. Se stingea și se aprindea, se stingea și se aprindea. M-am lăsat păgubaș. Am mai pus mîna pe o mulțime de lucruri, dar nu s-a întîmplat nimic care să merite a fi povestit.

În cele din urmă, am găsit cutia cu ace, nasturi și foarfeci. Mi-am adus aminte de o poezie compusă de mama:

”Ace, foarfeci, ochelari

Nu sînt pentru preșcolari.”

Mama are talent literar, cu toate că tata e scriitor la noi în casă. De multe ori ne citește seara din lucrările sale. Mama și cu mine sîntem foarte atenți. La urmă spunem că ne-a plăcut, cu toate că nu înțelegem mare lucru.

În cutie erau o mulțime de nasturi foarte interesanți. Nasturii pot fi orice. Soldați, animale, ocheane sau, pur și simplu, nasturi. Era acolo și un nasture care era un buton. Un buton adevărat pe care, dacă apeși, se întîmplă o mulțime de lucruri. L-am scos din cutie cu băgare de seamă. Era un nasture umflat de parcă l-ar fi durut o măsea. Dar fața îi strălucea de bucurie. L-am luat în palmă și a rămas nemișcat. Atunci mi-am adus aminte că în poezie nu se spunea nimic despre nasturi și am apăsat pe el. Eu am primit o educație materialistă și nu cred în farmece. Cele ce s-au întîmplat aveau desigur o explicație științifică. Cînd am apăsat pe buton, m-am pomenit deodată pe un cosmodrom. O rachetă uriașă, făcută anume pe măsura mea, aștepta gata de plecare. Am urcat în fugă scărița și am vrut să intru în cabină. În urma mea venea pisica! Am împins-o cu piciorul și am închis ușa. Ea n-avea voie în spațiul cosmic pentru că avea microbi.

M-am așezat în fotoliul din fața tabloului de bord și am văzut cu bucurie că aici erau o mulțime de butoane. Să tot apăs pe care-mi place! Unul era un buton ferofirofor, altul, un buton plastoplistoplast, un buton portocaliu era pentru aportoportocale. Un buton mare și roșu era pentru apăsat atunci cînd voiai să apeși oricare alt buton. Iar un buton mic și verde era pentru apăsat atunci cînd voiai să apeși pe buton, așa, fără nici un motiv.

Am apăsat pe un buton albastru și motoarele superfotonice începură să huruie fără zgomot. Racheta s-a smuls de pe Pămînt și cît ai zice steaua alfa din constelația Lebedei eram în Cosmos. Zburam spre o țintă necunoscută, unde mă așteptau, desigur, o mulțime de surprize. Surpriza cea mai plăcută era să ajung pe o planetă de ciocolată. Știam că întotdeauna cei ce zboară în Cosmos numesc surprize tocmai acele lucruri peste care se așteaptă să dea. Dacă n-ar fi așa, desigur nu și-ar pierde timpul zburînd mii de ani-lumină încoace și încolo. Desigur, trebuie să fie o planetă de ciocolată locuită. Locuită de ființe de ciocolată. Pentru că nimic nu mi se pare mai rațional ca ciocolata.

Pe un ecran stereociclosferopanoramic vedeam tot ce se întîmplă peste tot. Se întîmplau atît de multe, că mi s-a făcut foame. Am apăsat pe un buton pe care scria ”Alarmă” și imediat, dintr-o cutie situată în fața mea, mi-au sărit în gură două sandvișuri. Le-am mîncat și starea de alarmă trecu. Și așa, fără să-mi dau seama - timpul pe rachetă trece atît de încet că nici nu observi cum trece - am ajuns pe planeta de ciocolată. Era o planetă foarte civilizată. Peste tot erau munți de ciocolată, cratere de ciocolată și mlaștini clocotitoare cu cremă de ciocolată. Erau și orașe de ciocolată. Le-am vizitat pe rînd, neștiind cu care să încep. Un soare galben de poleială întreținea viața. Așa viață mai înțeleg și eu! Peste tot ciocolată! Am intrat într-o clădire uriașă, circulară. Era un tort de ciocolată de toată frumusețea. Cu metereze din zahăr ars și acoperișul nins cu zahăr pudră. Cred că în tortul ăsta mare erau instalațiile frigofragoformice, care conduceau toate mașinile de făcut ciocolată de pe planetă.

M-am urcat pe spațioasa terasă a tortului și am văzut că planeta avea și un satelit, bineînțeles tot din ciocolată, pe care alunizau alune interplanetare. Am coborît de pe terasă și, traversînd orașul, am ajuns în piața centrală. Aici, pe un soclu de ciocolată, era statuia unui ou de ciocolată, ca simbol al ideii ”omnia ex ovo”. Eram obosit de atîta mers și un gînd nu-mi dădea pace: ”Ce-ar fi să mănînc și eu o bucată de ciocolată?” Puteam alege orice: o casă de ciocolată, un trotuar de ciocolată sau un felinar de ciocolată. Am înghițit în sec și m-am stăpînit. Trebuia să găsesc marea sală a butoanelor. Un cosmonaut adevărat nu poate face nimic pînă nu apasă un buton. Sala am găsit-o. Dar nemaipomenit! Cineva fusese aici înaintea mea și mîncase butoanele, pentru că, firește, și butoanele erau de ciocolată. Am strigat ”alo!”, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am mai strigat o dată și aceiași au tăcut din nou. M-am gîndit că în cazul acesta, fie ce-o fi, voi mînca un balcon. Am căutat unul care nu mai trebuia.

Balconul era foarte gustos. Barele din ciocolată forjată erau dintr-un aliaj de fistic și susan necunoscut pe Pămînt. Apoi m-am gîndit să fac o plimbare prin grădina publică. Am citit pe o tăbliță: ”Nu mîncați florile!” Eu le-am mîncat. Dacă erau de ciocolată, înseamnă că nu erau de frumusețe, ci de mîncare.

Pretutindeni pe unde am fost, am gustat din toate cîte puțin. Din cupola Creierului suprem, din rampele de lansare a rachetelor, ca și din Orologiul care arăta orele, zilele și anii. Mi-au plăcut foarte mult limbile sale de ciocolată extrafină. Vă dați seama că atunci cînd am ajuns la Marea cofetărie a planetei, nu mai puteam înghiți nici măcar o pralină. Și aveau niște praline grozave, ca toți izotopii radioactivi de pe Venus! Și pentru că orice aventură are o învățătură, am dat și eu peste ea. Da, oamenii de pe Terra au dreptate: ”Lăcomia strică omenia”. Într-un galantar era un nasture de ciocolată. Vă închipuiți, pe mine mă fascinaseră nasturii de nasture, darmite un nasture de ciocolată! Și era unul aidoma celui din cutia de cusut a mamei. L-am luat și am mușcat din el. Nesăbuința mea mi-a fost fatală. Într-o clipă, toate din jurul meu dispărură ca prin farmec (eu nu cred în farmece și sînt sigur că și aici trebuie să existe o explicație științifică) și m-am trezit din nou acasă, cu nasturele mamei în gură. Tocmai atunci intrau în casă mama și tata. Cum m-au văzut, au strigat într-un glas:

― Nu pune mîna!

Am pus nasturele la loc. Nu era deloc bun la gust și cred că avea și microbi.

Din toate cîte mi s-au întîmplat, de un singur lucru îmi pare rău. N-am întîlnit acolo nici o vietate și mi-a rămas nelămurită o problemă: Ce fel de ființe trăiesc pe planeta de ciocolată, ursoizi sau iepuroizi?

mai multă Proză satirică de Eduard Jurist