Calul de birjă în calitate de critic

de Jerome K. Jerome

(…)

După sfatul meu, George și Harris au consimțit să nu zăbovim în Berlin, ci să-i dăm înainte pînă la Dresda. Mai tot ce are de arătat Berlinul se poate vedea mai bine în alte părți, și ne-am hotărît să ne mulțumim cu o plimbare prin oraș. Portarul hotelului ne-a prezentat unui birjar, sub a cărui îndrumare, ne-a asigurat el, aveam să vedem tot ce se cuvenea văzut în cel mai scurt timp posibil. Birjarul, care a venit să ne ia la ora nouă dimineața, era tot ce-ți puteai dori. Era isteț, inteligent și bine informat; nemțeasca sa era ușor de înțeles și mai putea lega și cîteva boabe de engleză cu care s-o scoată la capăt în caz de nevoie. Omului nu i-ai fi găsit nici un cusur, însă mîrțoaga lui era cel mai antipatic dobitoc dinapoia căruia am stat vreodată.

Ne-a antipatizat din prima clipă cînd ne-a văzut. Eu am ieșit primul din hotel. El și-a întors capul și m-a măsurat din creștet pînă-n tălpi cu un ochi rece, de sticlă, și după aceea și-a întors fruntea spre alt cal, un prieten de-al său situat cu fața spre el. Știu ce i-a spus. Avea un cap expresiv și nu a încercat cîtuși de puțin să-și ascundă gîndurile. A zis așa:

― Mare ți-e grădina, Doamne, mai ales la vremea verii, așa-i?

George m-a urmat în clipa următoare și a rămas îndărătul meu. Calul iar și-a întors capul și a privit. În viața mea n-am văzut bidiviu care să se poată contorsiona cum reușea calul acesta. Am văzut odată o girafă făcînd niște exhibiții cu gîtul, și se impunea atenției, însă animalul acesta semăna mai mult cu ceea ce visezi după o zi cu praf la Ascot, urmată de o cină cu șase prieteni buni. Dacă i-aș fi văzut ochii privindu-mă pe sub picioarele dinapoi, mă îndoiesc că m-aș fi mirat. Păru și mai amuzat de George decît de mine. Se suci iarăși spre prietenul său.

― Extraordinar, nu? remarcă el. Ăștia cresc pe undeva, îmi închipui.

Și-apoi începu să-și lingă muștele de pe omoplatul drept. Am început să mă întreb dacă nu cumva își pierduse mama de mînz și fusese adoptat de o pisică.

George și cu mine ne-am urcat în birjă și am stat să-l așteptăm pe Harris. Sosi peste o clipă. Mie mi s-a părut că arată onorabil. Purta un costum de flanel alb cu pantaloni bufanți, costum pe care și-l făcuse special pentru a-l folosi pe bicicletă în sezonul cald; pălăria poate că arăta un pic ieșită din comun, însă oricum, îl apăra de soare.

Calul l-a privit doar o dată, a zis „Gott im Himmel!” (Dumnezeule din ceruri!) cum nu poate un cal să spună mai clar, și a pornit-o în trap alert pe Friedrich Strasse, abandonîndu-i pe Harris și pe birjar pe caldarîm. Stăpînul său a strigat după el să se oprească, însă n-a fost luat în seamă. Au alergat după noi și ne-au ajuns la intersecția cu Dorotheen Strasse. N-am deslușit tot ce i-a spus omul calului, vorbea iute și înfierbîntat; însă am prins cîteva crîmpeie, ca de-o pildă:

”Trebuie să-mi cîștig și eu pîinea într-un fel, nu găsești?” „Cine ți-a cerut părerea?” ”Păi da, ție puțin îți pasă atîta timp cît ai ce băga în tine.”

Calul reteză scurt conversația, cîrmind-o pe Dorotheen Strasse din proprie inițiativă. Cred că a zis așa:

”Hai, las-o; nu mai trăncăni atîta! S-o facem și pe-asta și, unde se poate, să mergem pe străzi dosnice.”

Ajunși la Brandenburger Thor, birjarul nostru a legat hățurile de codirișca biciului, a sărit jos și a venit la noi să ne explice. A arătat cu mîna spre Thiergarten, și-apoi a perorat despre Reichstag Haus. Ne-a informat cu privire la înălțimea, lungimea și lățimea exactă a edificiului, după moda ghizilor. Apoi și-a îndreptat atenția asupra Porții. Ne-a spus că este clădită din gresie și că este o imitație după ”Propilelele” din Atena.

În clipa aceea calul, care își ocupa timpul liber lingîndu-și picioarele, a întors capul. N-a scos o vorbă, l-a privit numai.

Birjarul a luat-o de la-nceput, nervos. De data aceasta a spus că este o imitație după ”Proptilele”.

Față de care calul a pornit-o pe Linden și nimic nu l-ar fi putut convinge să n-o pornească pe Linden. Stăpînul său îi pleda fierbinte, însă el tropăia mai departe în legea lui. După felul în care își sălta umerii în sus pe parcurs, am dedus cumva că spunea:

”Au văzut poarta, este? Foarte bine, a fost arhisuficient. Iar în altă ordine de idei, habar n-ai ce vorbești, și ăștia tot nu te-ar înțelege chiar dacă ai avea habar. Fiindcă vorbești nemțește.”

Și tot așa, pe toată lungimea Linden-ilor. Calul consimțea să rămînă locului atît cît să ne dea posibilitatea să privim bine obiectivul turistic și să-i aflăm numele. Însă reteza net orice explicație și descriere prin simplul fapt că se punea în mișcare.

― Indivizii ăștia – părea să-și zică el – nu vor altceva decît ca, odată întorși în țara lor, să le comunice celorlalți că au văzut aceste lucruri. Dacă-i nedreptățesc, dac-or fi mai deștepți decît arată, atunci pot căpăta din ghiul turistic lămuriri mai prețioase decît le dă imbecilul acesta de bătrîn al meu. Cui îi trebuie să știe ce înălțime are turla? După cinci minute nu-ți mai aduci aminte, și dacă ți-aduci aminte, asta e din cauză că n-ai nimic altceva în cap. Pur și simplu mă plictisește cu vorbăria lui. De ce naiba nu-i dă zor, ca să ajungem cu toţii acasă și să mîncăm de prînz!”

Cugetînd mai bine, nu sînt sigur că animalul acela cu ochi opac nu are bunul simț de partea lui. Oricum, știu că au existat ocazii, cu ghizii, cînd intervenţia unuia ca el, m-ar fi bucurat.

Dar omul este înclinat ”să păcătuiască față de binefacerile cu care e blagoslovit”, cum zice scoțianul , și de rîndul acela l-am ocărît pe cal în loc să-l blagoslovim.

(…)

mai multă Proză satirică de Jerome K. Jerome sau Trei pe două biciclete