Muzicanți

de Giovanni Papini

New-Parifisnon, 26 aprilie

Cînd s-a aflat că protejez artele, un muzicant macedonean veni să se ofere.

Avea o figură triunghiulară, împodobită cu un smoc enorm de păr roșu. Foarte înalt de statură: mantaua sa, de culoarea urzicii, îi ajungea de abia pînă la genunchi.

— Ce știi să faci?

— Am inventat o muzică nouă, fără instrumente. Muzica cea veche nu știe altceva decît să facă să geamă coardele de mațe, să sufle în tuburi de metal sau să izbească în măgari morți. Eu m-am descotorosit de mijloacele artificiale de a produce sunetele. Am scris o simfonie pentru sonorități naturale, care dă senzații absolut neașteptate și va fi începutul unei revoluții în această artă, de aici înainte îmbătrînită.

— Ce titlu are simfonia dumitale?

— Întrecerea Cometelor.

— După cîteva zile voi putea s-o ascult?

— După două zile.

A treia zi mă înștiință că totul era gata. Sala de muzică fusese acoperită în fund cu o perdea de mătase argintie. Nu se vedeau astfel nici instrumente, nici muzicanți.

O fluierătură lungă, ca un geamăt, ca zgomotul pe care-l face crivățul, cînd intră prin crăpături, anunță începutul concertului. Apoi, din dosul perdelei se ridică un bîzîit înfundat și intermitent, ca dintr-un stup. O țîșnitură de apă, izvorînd dintr-o fîntînă nevăzută îl acompanie cu săriturile sale surde și se auzi în același timp o melodie stridentă, ca niște pile frecate cu furie unele de altele. Dar totul fu dominat, deodată, de un cor solemn de mugete de lei, care exprimau foamea cea mare a deșertului, disperarea ferocității, teroarea imposibilului. Mătasea perdelei tremura; unii din tovarășii mei îngălbeniră.

Deodată, liniște; prima parte se terminase. A doua începu prin bătăi repezi de ciocane pe nicovale, urmate imediat de un foșnet de artificii în delir, foșnet mărit de exploziile astmatice ale unui motor. Un clinchet tumultuos de pahare, ca și cînd cineva ar mișca în cadență o armată de cristaluri, marcă începutul allegro-ului, care continuă cu variațiile glumețe ale unui rezervor de gaz. Dar totul fu acoperit de un bocet gutural de voci feminine, întrerupt, la intervale regulate, de accesele unui rîs isteric. Un bubuit sec și sacadat, ca de cai în galop, puse capăt părții a doua.

A treia începu cu ciocănituri grăbite, ca și cînd dincolo de perdea nenumărate mîini scriau la mașină; acestea se liniștiră încet, încet, ca o ploaie care se sfîrșește și se ridicară niște urlete neomenești, ca de lupi uriași, înnebuniți de foame. Îndată ce încetară, un zgomot ca de ventilatoare umplu sala, însoțit de un foșnet care amintea mișcarea pe care o face un popor de viermi de mătase, printre frunzele de dud. Un mormăit surd, ca o căldare de apă care fierbe, acompania totul. Urmară șuierături de mierle, un gungurit de porumbei, un țipăt de cucuvea și un zgomot insistent de lemne lovite în crescendo. Apoi, imediat ciocanele începură iar să bată, leii să răgească, pilele să scîrțîie, motorul să explodeze. Puțin cîte puțin, se adăugară șuierături de locomotive, urlete de sirene, focuri de arme, chelălăit de claxoane, zdrăngănit de fiare, toate duse pînă la un paroxism așa de intens, încît nu se mai deosebeau sunete anumite, ci erai asurzit de o bubuitură formidabilă și compactă, care se izbea de pereți, ca și cînd ar fi vrut să-i dărîme.

Tăcerea care urmă pe neașteptate fu ca o înviorare nenaturală, o reînviere din nimic. Simfonia se terminase.

Nimeni nu aplaudă. După cîteva minute, ieși de după perdea, prudent și transpirat, smocul de culoarea porumbelului al macedoneanului. Ochii de ardezie păreau că-i ies din cap, ca să cerșească un compliment. Am fost fără milă, acest clown balcanic era prea lipsit de bună cuviință.

În ziua următoare, îmi propuse să execute altă simfonie: Delirul cocoșilor-titani. Refuzai. Plecă posomorît, cu un cec de o mie dolari în buzunar, semnat de mine.

După mai puțin de o săptămînă, se înfățișă un alt muzicant. El sosi la poarta de răsărit a orașului New-Parthenon, cu o încărcătură enormă de lăzi. Îl primii. Acesta era un bolivian, cu obrazul arămiu, dominat de un nas ca un pumnal.

— Am inventat, îmi spuse el, muzica tăcerii. Vreți să fiți cel dintîi care o ascultă?

— Muzica tăcerii?

— Orice muzică tinde spre tăcere și puterea ei stă în pauzele dintre un sunet și altul. Vechii compozitori au încă nevoie de acest sprijin armonic, spre a elibera tăcerea din misterul său. Eu am găsit mijlocul de a suprima schela superficială a notelor și ofer tăcerea în starea sa de puritate originală.

În seara următoare intrai în sala de muzică.

În fund, vreo douăzeci de executanți erau așezați în semicerc, împrejurul scenei. Aveau în mîini instrumentele obișnuite fiecărei orchestre: viori, violoncele, flaute, trompete. Nu lipsea nici toba mare. Toți erau nemișcați, rigizi, ficși, ca niște mumii în haine negre. Nici unul nu întorcea capul și nu se apleca peste pupitru. Privii mai bine. Deasupra plastroanelor albe, toate capetele erau la fel: capete enigmatice de manechine de ceară, cadavre artificiale. Aceiași ochi de sticlă, aceleași buze de carmin, același nas roșcat și puțin lustruit.

Bolivianul se urcă pe scenă și dădu semnalul de începere, lovind pupitrul cu o lungă baghetă albă. Nici unul nu se mișcă; nu se auzi nici un sunet. Singur dirijorul se agita, ridicînd ochii în sus, ca și cînd ar fi ascultat o melodie numai de el percepută; apoi se întorcea la dreapta și la stînga, fixînd pe muzicanții spectrali și figurile lor de ceară și indica cu bagheta cînd un pianissimo, cînd un presto, cu o ușoară ridicare din umeri, care făcea să te gîndești la o fantomă în agonie. Cei patruzeci de ochi de porțelan îl fixau cu o expresie comună de ură neputincioasă.

La sfîrșit, maestrul, întinzînd pentru ultima dată - cu capul plecat - vastele sale urechi înroșite, se întoarse spre noi cu un zîmbet de triumf. Înaintai spre ei și rupsei din carnetul meu un cec, pe care nu ezitai să-l semnez. În dimineața următoare plecă cu lăzile sale plumbuite, foarte vesel, fredonînd, după cum mi se spuse, aceste versuri:

Para maechar yo solo por la tierra

No hay fuerzasen mi alma...

Din ziua aceea, n-am mai dorit alte concerte în casa mea.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog