Caroline Project

de Marcel Luca

Și iată încă una din multele întîmplări ciudate din categoria celor descrise pînă acum. Ea a fost consemnată cu multă concizie, dar mai ales cu neșovăitoarea convingere a martorului ocular de către călugărul Pedro Callego în raportul său adresat curiei papale, în timpul pontificatului lui Paul al III-lea Farnese. În principal, el descrie peripețiile expediției lui Hernando de Soto, continuată după moartea acestuia de către Luis Moscoso de Alvarado, o expediție care, desfășurată fiind între 1539 și 1543, constituie prima explorare cuprinzătoare a zonei meridionale a actualelor State Unite.

După întoarcerea în „Noua Spanie”, din care pleacă apoi spre Cuba, unde stă mai bine de un an, părintele Callego relatează cum, îmbarcîndu-se la sfîrșitul lunii martie 1545 pe galionul „Santa Maria del Pilar” cu destinația Europa, o violentă furtună, iscată din senin la numai două zile de la plecare, a purtat vasul cîteva sute de leghe nord-vest de insula Espanola.

În seara zilei de 29 martie, la cîteva ceasuri după ce furia vîntului se domolise, aproape imediat după ce luaseră noul curs pentru corectarea derivei, marinarul de veghe în gabia arborelui principal vesti apariția unei lumini galbene, pîlpîitoare, undeva în prova navei. Urcat degrabă pe punte, căpitanul don Miguel de Vallejo hotărî în cele din urmă continuarea drumului, în pofida nemulțumirii evidente a echipajului, reacția firească pentru vremurile acelea cînd în mințile oamenilor apele nesfîrșite ale oceanului erau populate de animale fabuloase, înfricoșătoare. Ajunși la locul cu pricina, au pescuit din apele încă frămîntate de hulă o ciudată făptură omenească, agățată de o geamandură prevăzută cu un felinar uimitor, în interiorul căruia se rotea fără zăbavă un ochi luminos.

Omul cules dintre valuri trăia, dar părea să fie pe moarte. Îmbrăcămintea sa trezi nespusă uimire în rîndul marinarilor: era albă-strălucitoare și nu părea să fie o țesătură obișnuită, căci cu toată moliciunea sa avea ceva din luciul și rezistența unei folii metalice. Apoi, era croită dintr-o singură bucată ce se despica doar între gît și pîntec între două rînduri de dinți de argint. Pe brațe necunoscutul purta brățări ce susțineau boluri luminoase de sticlă în care felurite semne verzui apăreau și dispăreau în fiece clipă.

Căpitanul porunci să fie transportat în cabina sa, unde zile în șir, împreună cu călugărul Callego, au încercat să-l aducă în simțiri pentru a rosti măcar cîteva cuvinte care poate i-ar fi făcut să înțeleagă cine este, de unde vine, din ce seminție se trage...

Toate străduințele au fost zadarnice, căci omul muri în cele din urmă. A fost dezbrăcat și cusut într-un sac de cînepă iar după o scurtă rugăciune alunecă, după obiceiul marinăresc, pe o scîndură înclinată, înspre adîncurile Atlanticului.

Peste trei săptămîni, „Santa Maria del Pilar” ancora la Sanlucar de Barrameda. Veșmintele necunoscutului pescuit în ocean, precum și uimitorul felinar luminos care continua să-și rotească ochiul gălbui fără odihnă, închise într-o ladă ferecată în fier, plutiră în sus pe Guadalquivir spre Sevilla, unde poposiră în beciurile Sfîntului Oficiu. Acolo au și fost îngropate în cele din urmă, din ordinul Marelui Inchizitor, după ce cercetarea împrejurărilor în care fuseseră găsite a luat sfîrșit, iar căpitanul don Miguel de Vallejo, cu mare greutate, a reușit să se disculpe pentru faptul că organizase o „înmormîntare” creștinească unei ființe care, dacă nu era un demon azvîrlit din ceruri, era cu certitudine un păgîn, un eretic din adîncurile ținuturilor ce „in Anno Domini” 1545 erau încă nesupuse Maiestății Sale Prea Catolice Cît despre copia înscrisului misterios, ea a fost ștearsă din toate procesele verbale, căci fără nici o îndoială, acesta era un text magic, inspirat de însuși în veci blestematul Belzebut...

James Barett sfîrși de citit textul atît de cunoscut, o dată ce el însuși îl rezumase, uimit încă din cale-afară să-l regăsească xerografiat pe o hîrtie purtînd în colțul din stînga sus sintagma Strict confidențial, deasupra antetului unuia din serviciile cele mai discrete ale Departamentului Apărării.

― Mărturisesc, domnule Stimson, că nu înțeleg...

― E firesc să fiți contrariat, interveni repede bărbatul lung și slab, aflat în fotoliul din dreapta măsuței joase, rotunde, pe care se aflau paharele cu benedictină. Vedeți, dumneavoastră sînteți un scriitor și un om de știință cunoscut... S-ar fi cuvenit, desigur, să vă fi solicitat o întrevedere conform uzanțelor noastre, hmmm... mondene, stabilind telefonic o întîlnire pentru un dejun de afaceri la unul din restaurantele din oraș...

Barett zîmbi:

― Dar cum afacerile dumneavoastră sînt, ăăă... confidențiale...

― Exact! Confidențiale și foarte, foarte urgente...

Stimson își pipăi ochelarii cu rame de aur, subțiri, rotunzi apăsîndu-i rădăcina nasului voluminos și puternic, și continuă alegîndu-și cu grijă cuvintele:

― În baza informațiilor culese despre dumneavoastră – ce să-i faci! este o practică necesară într-o activitate ca a noastră... – s-a ajuns la concluzia că sînteți un cetățean loial, un bun american, fapt care ne-a determinat...

― O clipă! James Barett zîmbi larg și în ochii săi albaștri undui o sclipire malițioasă. Sînt fără îndoială un bun cetățean american, doar în măsura în care nu înțelegeți loialitatea așa cum a trîmbițat-o Mac Carthy... Dacă tot mi-ați scotocit prin existență, știți, desigur, care a fost atitudinea mea față de hecatomba din Vietnam și că astăzi nu-mi economisesc muniția cînd e vorba de a critica Administrația pentru lipsa de sinceritate în problemele dezarmării nucleare...

Stimson îl privea de după lentilele ochelarilor săi cu atenție politicoasă, curtenitoare chiar, dar o anume nervozitate i se putea ghici după felul în care stinsese țigara abia începută întrerupîndu-l:

― Noi ne preocupăm de asigurarea apărării naționale a Statelor Unite, pe care o privim ca o misiune permanentă, neconjuncturală, deci și criteriile noastre referitoare la conținutul noțiunii de loialitate nu pot coincide cu cele ale unor politicieni ce apar și dispar meteoric pe firmamentul vieții noastre politice.

Pe fața smeadă, frumoasă a celuilalt se accentuă grimasa de scepticism pe care înaltul funcționar o ignoră cu diplomație:

― Încă un pahar?... Ei bine, vă solicităm colaborarea, domnule Barrett, într-o problemă despre al cărei caracter ultrasecret vă veți da seama deîndată. Pentru început, aș dori să-mi spuneți dacă ați putut citi cu ochii dumneavoastră raportul original al acestui călugăr Pedro Callego...

― Da, l-am văzut în timpul călătoriei de documentare efectuate acum trei ani, la Biblioteca Vaticanului.

Pe nesimțite, vocea lui Stimson căpătase accente metalice, iar scriitorul avea senzația tot mai neplăcută că e supus unui interogatoriu:

― Ați știut de existența lui din vreo sursă oarecare? A mai fost citat sau rezumat de altcineva pînă acum?

― ...Nu! În mod sigur, nu! Documentarea am făcut-o ca trimis al Universității Princeton, în vederea realizării unui studiu privind anvergura penetrării spaniole la nord de Rio Grande... Manuscrisul l-am găsit întîmplător, era sigilat, de unde deduc că nu fusese citit de nimeni pînă la mine.

Stimson se întoarse într-o parte și luă în mînă o filă albăstruie de pe biroul aflat în spatele său, căută din ochi un pasaj, apoi întrebă:

― E vorba de manuscrisul MW-846.283?

― Nu mai țin minte, s-ar putea... Am acasă însă un fișier, unde e notat cu siguranță, așa că am să vă pot comunica dacă aceasta e cota de evidență.

― Nu! Nu e necesar, știm că e exactă!

Funcționarul umplu încă o dată paharele prelungi de cristal, sorbi cu precauție și continuă:

― Domnule Barrett, conduc de un număr de ani activitatea de protejare a celui mai mare proiect în domeniul apărării din cîte au existat pînă acum: Caroline Project! Nu există nici o altă tentativă umană similară. Realizarea lui va însemna asigurarea unei securități naționale ab-so-lu-te! Posibilitatea de a fi atacați cu arme convenționale, chimice, bacteriologice, geofizice sau nucleare va fi, practic, anulată! Din momentul în care proiectul Caroline va fi finalizat, vom fi primii care vom cere dezarmarea generală și totală, fără nici un fel de reticențe...

James Barrett își încrucișă picioarele și-și aprinse o țigară, vădit neimpresionat, îngăduindu-și chiar un zîmbet aproape batjocoritor:

― Cred, o dată ce acoperiți proiectul ăsta cu atîta grijă, că e vorba de super-supra-armă, care va elimina în mod firesc tot ce cunoaștem pînă acum în materie, așa cum arma de foc a eliminat măciuca. Sînteți probabil pe cale să născociți o măciucă superlativă, capabilă să strivească nu numai țeasta umanității, cum e posibil în prezent, ci întreg universul...

― Ei, nu-i chiar așa! Poate nu m-ați înțeles, poate nu trebuia să vă fac, totuși, cunoscută importanța problemei în discuție.

― Mă socotiți, acum, mai puțin loial?

― O, nu! De altfel, loial-neloial, sînteți vîrît în această afacere. Dacă nu colaborați, vă mărturisesc, iată, cu toată sinceritatea, că veți dispărea pur și simplu. Nu putem îngădui ca miliarde de dolari să se ducă pe apa sîmbetei sau ca o prioritate strategică fantastică să fie anulată de dragul frămîntărilor axiologice ale unui individ! Mă înțelegeți?

― Perfect, domnule Stimson.

― O.K.! Există premise ca secretul atît de bine păstrat pînă acum să fie desconspirat sau, la fel de grav, să fie intuit. Manuscrisul de care v-ați folosit rezumîndu-l este o cheie și, atunci cînd analiștii serviciilor noastre au aflat de el, citindu-vă cartea...

Celălalt îl întrerupse mirat:

― E adevărat, așadar, că citiți toți munții ăștia de cărți de anticipație, de science-fiction?!

― Evident! idei dintre cele mai fantastice, examinate cu seriozitate și competență, se pot dovedi materializabile. Cum eram pe cale să vă spun, manuscrisul a dispărut! Agentului nostru trimis imediat să-l sustragă i-a fost imposibil să-l găsească.

― S-ar fi putut rătăci! Într-o bibliotecă așa cum e cea de la Vatican e imposibil să mai fie regăsit un manuscris rătăcit, altfel decît cu totul întîmplător.

― Mda... să admitem! Dar dacă a fost sustras? Sau, de e rătăcit doar, dacă va fi regăsit în următorii doi-trei ani de exact cine nu trebuie să-l cunoască? În fine... Vă informez că aproape imediat după apariție cartea dumneavoastră a început să fie vînată sistematic de oamenii noștri, în încercarea de a recupera toată ediția. Va trebui să ne predați chiar și volumele pe care le mai aveți pe acasă, fișele de documentare, manuscrisul, într-un cuvînt, totul!

― Ia te uită! și editorul meu care mă felicita mai zilele trecute pentru epuizarea integrală a ediției și-mi făgăduia chiar o nouă...

Stimson zîmbi:

― Vor apărea cîte ediții doriți, cu o mică omisiune: paginile 411-412! Dar să revenim la oile noastre, de fapt la principala dumneavoastră misiune.

James Barrett se foi enervat în fotoliul său:

― Observ că m-ați înrolat deja, fără a-mi cere consimțămîntul. Nu m-ar mira să am și vreun indicativ, așa... ca în filmele cu tizul meu, James Bond, de pildă... X-007!

Stimson tuși politicos în palma făcută căuș.

― De nevoie, domnule Barrett, de nevoie! și trebuie să luați lucrurile așa cum sînt... Mîine, chiar, veți lua avionul spre Madrid, de unde vă veți deplasa la Sevilla.

― Dumnezeule! Sper că nu-mi cereți să asasinez pe cineva acolo, în buna tradiție a... modului de viață american.

― Nu vă neliniștiți! Pentru astfel de acțiuni avem hmm... specialiști de înaltă calificare! Fiind acoperit de titlul dumneavoastră universitar, veți conduce, sub pretextul unor cercetări academice, o echipă însărcinată să găsească acea ladă în care sînt ferecate obiectele vestimentare ale celui pescuit din valuri de galionul Santa Maria del Pilar.

Scriitorul își aprinse o nouă țigară și, cu ochii la scrumul alb ce masca incandescența jarului, întrebă cu vocea parcă răgușită:

― Deci, aveți motive temeinice să credeți în existența acelei ființe misterioase?!...

― Acest fapt trebuie să fie neesențial pentru dumneavoastră. Ceea ce trebuie să vă rețină atenția e faptul că noi știm cu precizie acum că lada există și pentru nimic în lume conținutul ei nu trebuie să fie văzut de cineva. Aveți o misiune de acoperire. Autoritățile spaniole nu trebuie să afle ce căutăm de fapt. Odată găsită, lada va fi transportată în Statele Unite în cel mai strict secret și, rețineți vă rog, fără să fie deschisă! Vă mai ofer un pahar de benedictină?

*

Clădirea, la vederea căreia, în urmă cu mai bine de patru sute de ani, trecătorii Sevillei grăbeau pasul cu inima sugrumată de teamă și curiozitate totodată, se înălța sumbră, dar lipsită de măreție, în centrul orașului vechi, pe Victoria Real.

De peste o săptămînă, cei unsprezece los americanos desfășurau o activitate atît de laborioasă și de susținută, încît părintele canonic Juan Egas, supraintendentul așezămîntului, nu mai prididea în încercarea lui de a face față solicitărilor. Ochii, în care sclipeau luminile unei inteligențe superioare, nasul coroiat, fruntea înaltă, zbîrcită și pătată, încununată cu părul argintiu și rar al tunsurii ca și trupul firav de ascet ce i se ghicea sub rasa cenușie, trimiteau gîndul în mod bizar nu la imaginea clasică a călugărului catolic, ci la cea a unui înțelept izraelit din vremurile de demult, dinaintea alungării evreilor din Spania.

Bătrînul era mai tot timpul în preajma lui James Barrett dintr-o solidaritate a erudiției, ghicindu-l cel mai aproape de înțelegerea spiritului textelor latinești îngălbenite și colbăite din austera bibliotecă a fostei mînăstiri de călugărițe cu hramul sfintei Engracia și doar mai apoi, după aproape două sute de ani, temută reședință a Sfîntului Oficiu din Sevilla.

La început, părintele Juan crezuse, în baza autorizațiilor prezentate de străini, că aceștia vor face o cercetare exclusiv arhivistică, dar înțelesese apoi că se înșelase. Vînzoleala ce o stîrnea echipa prin trecerile ei repetate prin chiliile albe, atenția ce o acordau lespezilor trapezăriei, coridoarelor, refectoriului și mai ales încăperilor din subsolul construcției îl îndemnau tot mai mult să le iasă în cale prin surprindere, pentru a înțelege ce căutat de fapt...

Într-una din zile, pe cînd urmărea cu privirea de la o fereastră a Bibliotecii foiala din jurul microbuzului introdus în mijlocul patio-ului, întrebă cu o voce lipsită de mirare, în pofida formulării interogative:

― Oare, mister James, la ce folosesc instrumentele acelea ciudate pe care colegii dumneavoastră le plimbă deasupra pardoselilor?

Americanul, cățărat pe o scară mobilă, răspunse fără nici o reticență în spaniola sa fluentă:

― Detectoarele de metal, padre.

― Așa gîndeam și eu, cu toate că cei care le folosesc mi-au declarat că sînt aparate pentru determinarea unor caracteristici constructive ale clădirii... De fapt, mister James, ce caută colegii dumneavoastră?

― Nu-mi sînt colegi, padre!

― Așa gîndeam și eu... Concetățenii dumneavostră!

― O ladă ferecată, din vremurile conquistei...

Bătrînul părăsi fereastra venind la picioarele scării metalice, și privind în sus, oaspetele său avu impresia că îi căuta cu obstinație nu ochii, ci sufletul, pentru a i-l scruta cu de-amănuntul.

― E vorba de cea sosită în Spania la bordul Santei Maria del Pilar?

Scriitorul rămase mut de uimire cîteva clipe, apoi așezîndu-se pe coama scării întrebă șovăitor:

― De unde știți, padre, de toate acestea?

― O, mister James, doar sînt supraintendentul acestui așezămînt de peste patru decenii... În investigațiile mele am dat nu o dată peste documentele procesului intentat împotriva căpitanului navei, don Miguel de Vallejo. O bună parte dintre acestea au fost însă furate de un compatriot al dumneavoastră, în urmă cu trei luni... Faptul acesta m-a pus pe gînduri și m-a determinat să fac cercetări suplimentare. Acum știu chiar locul precis unde trebuie să fie această... antichitate ce tulbură liniștea sufletească a atîtor yankei... Dar, oare e atît de important s-o găsească?

― Nu. Cu o singură condiție: să existe certitudinea că absolut nimeni nu poate da de ea. Însă, în lumea noastră plină de întîmplări neprevăzute, cine ar avea curajul să afirme așa ceva?

Călugărul își mîngîie gînditor bărbuța albă, firavă și continuă dialogul în care amîndoi erau interesați mai ales de cele nerostite:

― Îmi sugerați vreo soluție, mister James?

― Cred că v-ați gîndit deja la una, padre! Cînd doi știu un lucru, acela nu mai e un secret, spune o zicală, iar secretele, mai ales cele de mari dimensiuni, în zilele noastre sînt generatoare de dezastre...

― Amen!

*

Fără știrea americanilor care hălăduiau prin subteranele clădirii, douăzeci și șase de ziariști erau prezenți în sala capitulară a fostei mînăstiri și după ce ascultară o mică informare a canonicului Juan Egas, privitoare la călătoria navei Santa Maria del Pilar, fură informați că vor participa la scoaterea la lumină a lăzii și-i vor putea cunoaște conținutul. Se vedea bine că invitații călugărului erau de-a dreptul entuziasmați de vestea participării la o astfel de experiență. „Vom vedea moda extraterestră de acum patru secole!”, glumi o tînără reporteră de la Radio Nacional.

Întregul grup se îndreptă spre biserica aflată în partea din spate a uriașului patrulater al mînăstirii, cu intrarea aflată de mult timp în exterior, pe strada San Jeronimo.

Pășiră cu toții în interiorul rece și auster, îndrumați de bătrînul supraintendent spre latura din stînga. Acolo, la apariția lor, doi oameni vînjoși începură să dizloce cu răngi lespezile din fața unei minunate capele construite din alabastru de Saragosa, în care se afla mormîntul unui vrednic Magistru al ordinului de Alcantara, pierit în secolul al XII-lea în luptă cu maurii invadatori...

Ziariștii se foiau nerăbdători în jurul celor doi, glumind și colportînd can-can-uri specifice breslei, în țăcănitul sau bîzîitul frecvent al aparatelor de fotografiat și de filmat care înregistrau progresele săpăturii.

După mai puțin de un ceas, cazmalele loviră în metal și scurt timp după aceea la suprafață fu scoasă, în emoția generală, destul de anevoios, o voluminoasă ladă ferecată în fier. Nu fără dificultate, două uriașe lacăte ruginite fură tăiate și, într-o liniște nefirească, greoiul capac se deschise lateral.

Așezați cu toții conform dorinței canonicului Juan Egas, în semicerc, nu mai aproape de trei pași, primul obiect pe care îl văzură era chiar cel pe care James Barrett îl echivalase cu o baliză marină. O structură biconică de culoare roșie, lungă de circa 1,80 m, cu diametru maxim, la mijloc, de aproximativ 0,8 m. La una din extremități, un girofar își rotea spotul gălbui, slab, abia vizibil.

― Extraordinar! exclamă copleșit un fotoreporter de la U.P.I.. Dacă stă de peste patru sute de ani aici, vă dați seama că nu folosește ceea ce se cheamă o sursă de energie tradițională...

Cu grijă și cu evidentă teamă, cei doi muncitori ridicară obiectul din ladă și-l depuseră alături.

Bătrînul supraintendent se aplecă și privi mai bine de un minut interiorul.

― Mister James, spuse el, veniți mai aproape!

Scriitorul se apropie cu inima strînsă, ca în coșmarurile sale din copilărie, cînd deschidea în somn uși în spatele cărora știa că îl vor asalta plăsmuiri terifiante.

Ziariștii stăteau încă neobișnuit de disciplinați, lungindu-și doar gîturile pentru a înțelege la ce se pot uita cu atîta consternare cei doi.

În cele din urmă, călugărul îi invită să treacă pe rînd prin fața lăzii deschise. La fundul ei se afla întinsă o salopetă similară celor folosite în activitățile spațiale. Într-o extremitate se aflau cîteva instrumente asemănătoare ceasurilor electronice, vizibil în funcțiune. Însă ceea ce îi copleșea pe toți, amuțindu-i și transportîndu-i într-o stare de perplexitate totală, era vizibilul ecuson din stînga pieptului salopetei, pe care era înscris cu majuscule: UNITED STATES OF AMERICA / CAROLINE PROJECT / J. C. DOUGLAS.

mai multă Proză fantastică de Marcel Luca