Poveste canibală
Ca să vorbim în termeni științifici, sîntem siliți să-i împărțim de canibali în trei mari comunități. Așadar: canibalii din Oceanul Pacific și cei din jurul Australiei, apoi canibalii africani, printre care se evidențiau odinioară dahomeii, a căror moștenire a fost transmisă botocuzilor și în sfîrșit cunoaștem marea comunitate a insularilor aflați în preajma țării de Foc din America de Sud.
Datorită influenței creștinismului, toți acești amatori de carne de om își delectau palatinul cu friptură de misionari.
Desigur, modul de preparare a misionarilor era foarte diferit. Greșeala rezidă în faptul că aceste mari comunități de canibali nu editează reviste în care să fie publicată, cu regularitate, rubrica fixă: "Lista de bucate săptămînală pentru o familie așezată."
Din aceste motive ne scapă multe amănunte, drept care sîntem nevoiți să ne bizuim doar pe unele informații păstrate la modul unor înfățișări foarte neclare ale sărmanelor victime ale lăcomiei omenești. Aceste informații sînt foarte sumare și incomplete, deoarece în zugrăvirea lor lipsește l’esprit, și asta, de bună seamă, datorită unei anumite situații de ordin psihologic. Căci, desigur, atunci cînd cineva e pus pe frigare, nu mai e în toate mințile. Și, totuși, știm cu certitudine că:
În Noua Guinee, misionarii sînt preparați la frigare după ce au fost împănați cu frunză de eucalipt și presărați cu mirodenii din insulele Moluce. Fără nici un fel de grăsime.
În Africa Centrală, misionarul se tranșează cu cea mai mare grijă, apoi se dezosează și se înăbușă cu sos tomat. Datorită puternicei influențe culturale e prezentat de asemenea sub formă de sandvișuri.
În a treia comunitate de canibali surprindem procedeul cel mai primitiv. Misionarul e fript la frigare fără niciun fel de condiment. E, pur și simplu, lipsit de orice gust suplimentar.
Nu mai rămîne așadar decît întrebarea: care categorie de misionari e cea mai gustoasă? Ce exportă deci Europa în lumea sălbaticilor? Iezuiți, dominicani, benedictini. Anglia, ca și Germania, cîteva categorii de pastori. Din Suedia sosesc cîteva categorii de bäroföri, preoți de diferite secte.
Toate aceste categorii sînt de calitatea a doua. Slăbănogi în asemenea măsură, încît nici răul de mare nu mai poate stoarce nimic din ei.
De altfel, căpetenia papuașilor de pe insula Roroto de lîngă Noua Guinee i-a cerut consulului german din Willpuroro să nu mai fie trimiși în misiune niște pastori atît de uscați.
Iată deci, pe scurt, amintirile despre arta culinară ale unor popoare lipsite de cultură, ce trăiesc pe Insulele din Oceanul Pacific, în inima Africii Centrale, precum și în țara de Foc.
Creștinismul, precum știm, se împarte în trei mari comunități: catolici, evanghelici și pravoslavnici.
Pe vremea cînd se petrecea această tristă poveste, trăia la Moscova părintele Alexei Dimitri Kurilovici, popă la marea biserică a sfintei Ierovička Păroasa.
Alexei Dimitri Kurilovici, fie-i țărîna ușoară și cinstită amintirea, era un popă de ispravă. Făcuse paisprezece minuni și, întrucît dobîndise cu acest prilej 480.000 de ruble, s-a înfățișat la el nacealnicul poliției și i-a spus doar atît:
― Ascultă, porcule, cît a trăit sfinția-sa, răposatul părinte Panurlov, predecesorul tău, ne dădea nouă jumătate de la fiecare minune și treizeci la sută de la fiecare pogrom. Iar tu, porc de popă, tu nu ne-ai dat nouă nici o copeică. Siberia te mănîncă!
Alexei Dimitri Kurilovici rămase o clipă înmărmurit, apoi începu să se tocmească.
Așa stînd lucrurile, nacealnicul poliției îi spuse popei Kurilovici:
― Cu mine, porcule, să nu stai la tocmeală. Știi bine că ai ucis-o pe văduva Prakovova, ca să pui mîna pe averea ei.
― Cinstit fie Domnul Dumnezeul nostru, răspunse oftînd părintele Kurilovici — e drept, am săvîrșit această faptă, dar, dacă nu mă înșel, jumătate din această avere ai căpătat-o tu, Ivan Ivanovici.
― Așa e, ai dreptate, de căpătat am căpătat, dar cu ce m-am ales din povestea asta? Am dat ici o mie, dincolo altă mie, și pînă la urmă nu mi-a mai rămas nimic. Și cînd ai jefuit colierul de pe statuia sfintei fecioare Stanislava, mie nu mi-ai dat decît trei perle amărîte, preasfinte Alexei Kurilovici.
― Da, așa e, în schimb tu l-ai expediat în Siberia pe ovreiul Averka, căruia i-ai vîndut perlele și pe urmă i le-ai luat înapoi cu averea lui cu tot.
După care urmă altă ceartă în decursul căreia ieși la iveală că preacuviosul părinte Kurilovici necinstește femeile venite în pelerinaj.
Pravoslavnicul popă nu se lăsă însă intimidat și refuză cu îndîrjire să dea cincizeci la sută din fiecare minune; așa se face că nacealnicul se duse direct la arhimandrit.
Sărmanul Alexei Dimitri Kurilovici!
Arhimandritul împărți cu nacealnicul întreaga avere a acestui popă bun și cumsecade, și emise o decizie prin care Alexei Dimitri Kurilovici trebuia să plece în Oceanul Pacific spre a-i cîștiga pe sălbatici de partea credinței pravoslavnice.
Alexei Dimitri Kurilovici era o bucată de carne de toată frumusețea. Fu primit în audiență de însuși răposatul Serghei, marele cneaz. Acesta îi făcu rost de vreo patru mii de icoane și iconițe, și, astfel echipat, grăsanul Alexei Dimitri Kurilovici fu transportat în străinătate spre a-i converti pe sălbatici întru credința pravoslavnică.
Pe drum îi merse bine popei. Altă ieșire nu vedea, ori Siberia, ori să-i boteze pe sălbatici.
Pe vas cîntă mereu: „Doamne miluiește”, și rechinii ocoliră vasul cu pricina.
Și, potrivit planului, fu descărcat, cu sfintele icoane cu tot, pe insula Roramuro.
Să ne întoarcem deci la începutul povestirii noastre, Pe insula Roramuro trăiesc canibalii din prima categorie, adică cei care-i prepară pe misionari la frigare, împănați cu foi de eucalipt și presărați cu mirodenii din insulele Moluce.
Credința pravoslavnică era însă pentru ei o noutate, și îndeosebi un misionar atît de gras cum era părintele Alexei Dimitri Kurilovici.
Mîncaseră pînă atunci iezuiți, fripseseră dominicani, pregătiseră și pastori evanghelici — cu alte cuvinte consumaseră toate credințele. Avuseseră catolici, evanghelici, și din meniul lor nu lipsea decît un pravoslavnic.
Îl închiseră pe Alexei Dimitri Kurilovici într-o cușcă și se apucară să-l hrănească de zor, să se mai îngrașe.
Acesta se lăsă în voia Domnului, începu să-i inițieze pe cei adunați în fața cuștii în tainele credinței pravoslavnice, și se îngrășă văzînd cu ochii de la o zi la alta, pînă cînd într-o bună zi plesni, furnizînd celor de pe Insula Roramuro carnea cea mai gustoasă de care avuseseră parte vreodată. Așa se face că locuitorii acestei insule au devenit niște pravoslavnici atît de fanatici, încît, nu demult, l-au convins pe un misionar catolic, înainte de a-l înfige în frigare, să treacă la credința pravoslavnică.
mai multă Proză satirică de Jaroslav Hašek
