Flash-Back

de Cristian Tudor Popescu

- poveste modulară -

1. Astăzi am împlinit cincizeci de ani. Oare în ce stadiu de descompunere ar fi fost trupul meu dacă aș fi murit acum cincisprezece? Mai bine să nu mă gîndesc.

Dar e greu să nu te gîndești. Mai ales cînd îți amintești totul. Facultatea asta specială, moștenire a celor treizeci și cinci de ani bisați, are avantajele și dezavantajele ei. E bineînțeles foarte util să n-ai nevoie să-ți notezi nimic, niciodată, să poți să uimești oamenii reproducîndu-le cu precizie modul în care au fost îmbrăcați într-o anumită dimineață, cu mulți ani în urmă, sau chiar forma norilor acelei dimineți. Memoria mea înspăimîntătoare m-a ajutat să avansez relativ ușor pe scara socială.

Sînt însă și clipe în care mă surprind căutînd înfrigurat să descopăr propria-mi prezență în ochii și expresiile oamenilor, clipe în care mi-e teamă că nu exist, că sînt un spectru imponderabil prin care lumina trece nedeviată. Atunci beau sau caut tovărășia unei femei sau citesc ceva, încercînd să alung posibilitatea existenței mele virtuale cu ajutorul altor existențe virtuale.

2. Nu-mi vine să cred că a mai rămas doar o zi. Una singură din atîția ani. Dacă aș fi știut cît e de greu, de chinuitor de greu, poate că nu m-aș fi încumetat.

Ce-i drept, n-a fost așa de la început. Era chiar amuzant cînd stăteam cu creta în mînă, în costumașul meu de elev, din cursul primar, în fața tablei pe care scria 2+3=? și prin cap îmi treceau tot felul de năzbîtii. ”Ce-ar fi să zic acum că pentru a rezolva această problemă trebuie să precizăm mai întîi cîteva noțiuni legate de teoria funcțiilor recursive? Cred că dom' profesor al meu ar sucomba.” Dar bineînțeles că nu ziceam nimic și mă mulțumeam să scriu, cu un aer de satisfacție tîmpă, 5 (cinci). Dom' profesor scria și el încă un 10 (zece) în catalog și totul era în ordine.

În ordine… Cînd prietenul meu cel mai bun, Mihai, a plecat la munte ca să nu se mai întoarcă niciodată, aș fi vrut să urlu: ”Stai”, să-l iau în brațe, să-l imobilizez, să-i dau cu ceva în cap, dar, pentru că micul burghiu începuse deja să-mi sfredelească baza craniului, am tăcut. Nu puteam să fac nimic. Încercam să mă conving că plîng o stafie, un mort potențial, dar astea erau simple raționamente care nu-mi puteau înlătura nodul amar din suflet.

Pe urmă m-a cuprins un soi de blazare amuzată. Venind momentul s-o descopăr pe tandra mea soțioară în pat cu bruta aia blondă, cu greu mi-am putut stăpîni rîsul clocotitor care mă furnica undeva între piept și gît, în timp ce jucam conștiincios rolul omului distrus, înșelat în aspirațiile lui cele mai intime.

O vreme m-am distrat teribil cu lectura ziarelor și uitatul la televizor. Din cînd în cînd mă bătea gîndul să ies în balcon și să strig: ”Dac-ați știi!”, dar imediat sfredelul cel mititel și ascuțit de la baza craniului îmi dădea de veste să mă liniștesc.

În ultimii ani ajunsesem la o adevărată voluptate de a mă conforma. Mă bărbieream tăindu-mă cît puteam mai exact acolo unde trebuia, îmi sărutam nevasta, cu care bineînțeles mă împăcasem, de numărul corect de ori și la momentele corespunzătoare, ba încercam chiar să și gîndesc în felul acela, dar asta era mai greu.

Oricum, toate au rămas undeva în urmă. De mîine reîncepe cu adevărat viața.

3. Avea senzația că e întins într-un hamac de cauciuc și acoperit pînă peste cap cu o pătură netedă și groasă. Întunericul era total. Nu simțea nici frig, nici căldură, deși era scăldat în sudoare, de fapt prea multă pentru a fi sudoare, plutea pur și simplu în lichidul amniotic. Apăsarea flexibilă dar fermă a pereților vîscoși îi stîrni brusc și cotropitor spaima, spaima de strivire, de sufocare, de înghesuire lentă și elastică, aceeași spaimă care-l făcuse toată viața să evite aglomerările umane. Și spaima de acum era mai puternică și mai bine definită, era parcă matricea originară a tuturor spaimelor vieții lui.

4. Domnule, trebuie să vă fie foarte clar, acest loc este accesibil unui număr extrem de restrîns de persoane, ați pătruns aici numai datorită recomandării doctorului Lucas. Doctorul Lucas este o persoană prețioasă și noi nu-l putem refuza.

Și cum vă spuneam deci, sînteți în posesia unui frumos cancer generalizat care vă va termina în mai puțin de trei luni. Noi sîntem singurii care vă putem salva. Da, ați auzit bine, vă putem salva.

Instalația pe care o vedeți este capabilă să refacă starea Universului ca sistem la un moment anterior celui prezent. Vulgar spus, dă timpul înapoi.

Un subiect uman supus acțiunii ei este retardat cu un anumit interval din existența sa. Nu, nu e vorba de o călătorie în timp, subiectul reia pur și simplu secvențele vieții lui trecute dintr-un punct care poate fi fixat cu precizie.

Există o singură problemă: Mașina noastră Regresivă nu are nici un efect asupra informației stocate în creier. Deci, practic vorbind, veți fi cel de-atunci cu psihicul de acum.

Aici apare, evident, problema perturbărilor. În această privință, legea, subliniez, LEGEA, este abaterea minimă de la secvența existențială pe care ați trăit-o. Va trebui să repetați pe cît posibil toate acțiunile întreprinse în diversele situații pe care le cunoașteți foarte bine și în care știți că veți fi pus.

Da, e o observație corectă, nu aveți cum să vă amintiți în amănunt ce-ați făcut și, deci, ce veți face. Creierul dumneavoastră însă, ca de altfel orice creier uman, este un înregistrator fenomenal, mult mai fidel decît se crede de obicei. Se găsește acolo, stocată integral, toată colecția de informații primite de la senzorii de care dispuneți, urechi, piele, ochi și toate celelalte, colecție denumită generic Viață. O analogie sugestivă, deși doar la nivel calitativ, ar fi cutia neagră greu destructibilă a aeronavelor.

Da, bineînțeles că este subconștientă. Noi vă vom face însă o mică intervenție chirurgicală prin care veți avea acces rapid la această memorie uriașă.

Nu, nu vă speriați, n-o să vă facem acum operația, ci după modificarea genetică. Nu înțelegeți, sigur că nu înțelegeți dacă nu mă lăsați să termin.

În mod normal, pentru tipul dumneavoastră de cancer ar fi suficient un interval de retardare de aproximativ un an ca să vă tratați, cu garanția vindecării. Dar din analize rezultă că sînteți un caz de excepție. Structura dumneavoastră biopsihică prezintă e predispoziție extrem de accentuată pentru carcinogeneză. Deci, chiar dacă scăpați de data asta, șansele de a vă îmbolnăvi din nou sînt mari și poate că a doua oară nu va mai exista un doctor Lucas care să vă trimită la noi. Și, în afară de asta, țin să reduc la maximum probabilitatea de a vă mai vedea vreodată mutra pe aici.

Există o singură soluție: vom extinde intervalul de retardare la 35 de ani. Da, exact vîrsta dumneavoastră. Vom întreprinde – ca să mă exprim sugestiv – acțiunea desemnată de o cunoscută înjurătură. Pe urmă o să umblăm la bagajul dumneavoastră genetic, urmînd ca ulterior să vă facem intervenția chirurgicală de care v-am vorbit.

Da, domnule, putem, noi putem foarte multe lucruri. Sigur că e o complicație îngrozitoare, dar țin să vă spun că eu am fost împotriva aprobării solicitării lui Lucas cu privire la dumneavoastră. Consiliul însă a luat o altă hotărîre și mi-a încredințat punerea ei în aplicare, lucru pe care mă străduiesc să-l realizez cît mai bine, indiferent de convingerile mele.

Datoria dumneavoastră este una singură: să nu încerci să faci altceva decît ceea ce ai făcut. Și așa anularea morții dumitale este o perturbare majoră. Nu ne mai putem permite o a doua.

Dacă vei fi pe cale să faci un pas greșit, o durere la baza craniului te va preveni. Dacă totuși îl vei face, vei fi suprimat instantaneu. Această buclă a istoriei nu va fi existat niciodată și nu va rămîne consemnat decît că ai murit de cancer la 35 de ani.

A, nu, domnule, puteți să gîndiți ce doriți, nu ne interesează, gîndurile în sine nu pot schimba nimic. Aveți grijă doar ce faceți.

Alte întrebări?

mai multă Proză fantastică de Cristian Tudor Popescu