Merele negre

de Mihail Grămescu

La început toată lumea fusese încîntată. Toți nu voiam să cumpărăm decît mere negre. Au existat și niște demonstrații și proteste că sînt prea puține și numai unii dintre noi puteau să-și permită să cumpere. Existau oameni care nu văzuseră nici un măr negru în viața lor... Așa a început ceea ce numim astăzi „moda neagră”. Dar să nu credeți cumva că nu au existat și oameni pe care acest curent să-i sperie. Au existat și dintre cei care să vadă în asta o dramă, o primejdie, un viciu. Unii esteți au vorbit despre lipsa de gust a negrului, unii despre lipsa de imaginație a epocii care reduce totul la această culoare, despre uniformitate și monotonie. Dar oamenilor puțin le-a păsat de toate astea. Toți voiau cît mai multe mere negre, cît mai mulți hibrizi negri, cît mai multe minuni biologice.

Faptul că ici și colo cîte un savant scrupulos începea să facă supoziții pesimiste, despre unde vor duce în viitor merele negre, nu poate și nici nu a putut fi niciodată o stavilă, o piedică în calea avîntului.

Merele negre au apărut timid. Nimeni nu știe precis cum. S-au lansat mai multe ipoteze susținute în mod egal. Cele mai importante din punct de vedere logic, dacă dăm la o parte povești de genul „fructe aduse din alte galaxii” sau „teoria alunecării spectrului spre negru ca o dovadă a accelerării sau încetinirii vitezei de spin sau chiar general universală în urma dilatării sau comprimării universului”, cele mai importante ipoteze, deci, erau cele ale optimiștilor științofili care afirmau că e vorba de un hibrid obținut pe cale de laborator prin selectări consecutive artificiale care au dus la asemenea plante feerice ce sfidează lumea vie prin inutilitatea culorii adoptate; cealaltă teorie serioasă despre apariția merelor negre aparținea unor savanți pesimiști, care afirmau că în urma influenței îndelungate și constante a omului asupra naturii, și în urma controlului permanent și a înmulțirii divizate și stimulate, ființele vii pierd treptat calitățile și criteriile de selecție, ducînd la aberații de natura merelor negre, care ar fi niște monstruleți bastarzi ai speciei.

Adevărul este că nimeni nu știa nimic cert și că, oricum, merele negre comparate cu niște simpatici cartofiori orbi, dar nu subpămînteni ci aerieni, născuți și crescuți în soare, merele negre erau, cum vă spuneam, tot mai rentabile, tot mai cerute și preferate de toată lumea.

Frumoasă epocă a începuturilor! Cît de frumoase sînt începuturile! S-a ajuns la exagerările oricărei tinereți. „Nu vrem culori”, sau „cea mai pură culoare a culorilor”, sau „puneți pe o foaie de hîrtie toate culorile și amestecați-le: ce culoare veți obține? NEGRU!” Erau sloganurile cu care defilam. Ne impuneam treptat prin număr.

Ne-am impus cu greu. Existau la început legi restrictive. Nu era voie să cultivi mere negre. Nu era voie să le comercializezi apoi. Dar, treptat, au apărut tot mai multe specii. Chiar și cei care voiau să prezerve vechile culori de sorcovă ale planetei s-au văzut în situația în care nu aveau cum să evite evenimentul. Cîinii negri, pisicile negre, garoafele negre, trandafirii și apoi crinii negri, chiar și steagurile negre pe care tot mai multe state le arborau erau implacabile. Fiindcă, din toate merisările, negrul, fiind dominant, transmitea urmașilor principala informație. Și odată apărută într-o familie, într-o specie, pe un continent sau altul, nu era decît o problemă de timp răspîndirea și generalizarea ei. Această calitate, odată cîștigată, nu se mai pierde, calea este ireversibilă. Cu toate străduințele conservatorilor, nu s-a reușit să se reducă nici o plantă, nici un animal înnegrit la altă culoare. Era argumentul nostru fundamental, dealtfel.

Asta este. De fapt, a fost o luptă crîncenă. Privită prin prisma de azi a lumii, de dincoace de victorie, ați putea crede că totul a fost normal și ușor. Dar nu a fost așa. A fost nevoie de compromisuri, de lupte, de trădări și de foarte, foarte multă suferință ca să se ajungă aici.

Dar acum, aici, după victoria totală, deși am fost un militant activ, stau și îmi aduc aminte, și mă apucă un fel de nostalgie după imaginile acelea pestrițe, de bîlci, de altădată. Grădinile acelea multicolore își aveau parcă farmecul lor. Asta este probabil bătrînețea, copii. Parcă îmi e dor să văd iar cîmpurile verzi, casele de cărămidă roșie, florile albastre, galbene, roșii și albe, acele lucruri, fiii mei, pe care voi nu le veți mai vedea niciodată. Și, în urma unei vieți de luptă pentru exact asta, îmi pare rău. Pentru că erau tare frumoase.

Zicînd acestea, bătrînul se ridică și spune cu glas tremurat copiilor să se culce, trage perdeaua și cerul întunecat punctat de stele nu se mai zărește prin fereastră. Este iarnă, și frigul sticlos trezește în corp amintiri și dorințe atavice și bestiale, să dai foc la ceva! „Combustibili” se numeau lucrurile destinate focului.

— Crezi că au existat vreodată asemenea chestii? întreabă cel mic.

— Nu știu. Cred că e doar o poveste. Bunicul ne-a spus o poveste să adormim. Și, oricum, ia încearcă să-ți închipui ce prostie ar fi un cîmp pestriț. Ca să-ți faci o idee, gîndește-te numai la ce simți cînd îți scoți ochelarii de protecție și te uiți în soare. Cum crezi că ar putea fi frumos așa ceva?

Copiii adorm repede. Nu li se mai aud decît respirațiile regulate. Și, din cealaltă cameră, a adulților, pașii furișați ai bunicului, care se plimbă printre paturile suprapuse, și tusea seacă a tatălui.

mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu