O gazdă desăvîrșită

de Willy Breinholst

Teorie

Indiferent dacă e sau nu un tipic om de lume, soțul trebuie să aibă tact și să se conformeze bunelor maniere, arătîndu-se o gazdă desăvîrșită atunci cînd are musafiri. În modul acesta, toți participanții vor pleca acasă cu sentimentul că au petrecut o seară reușită.

Practică

Sînt orice altceva decît ceea ce se înțelege printr-un tipic om de lume. Arta comportării pline de tact în societate constă pentru mine în a căsca strîngînd fălcile.

De curînd însă nu s-a putut altfel. Ne-am văzut siliți să-i poftim la masă pe toți cunoscuții posibili.

― Încearcă și tu – m-a rugat Marianne – s-o scoți la capăt cu ceva mai mult tact. Mă gîndesc mereu la nenumăratele ocazii cînd ai călcat în străchini.

În punctul acesta, Marianne îmi evocă memoria elefantului: nu poate să uite. Da, de fapt, e încă mai teribilă decît elefantul, deoarece un elefant ar fi uitat de mult că la o masă festivă din iarna trecută am căscat de cîteva ori cu gura pînă la urechi. Vinovat fusese coniacul. Mă cam amețise. Și pe urmă, toată pălăvrăgeala lui Thomassen despre alegerile prezindențiale americane. Politica nu m-a interesat niciodată.

Mariannei i-a venit deodată o idee:

― Acum știu! a strigat ea. Ori de cîte ori ai să ai un lapsus, am să duc mîna la colier și am să-mi fac de lucru cu perlele pînă cînd ai să observi în ce a constat pana.

― Bine – am acceptat fără entuziasm. Regret că nu mai ai încredere în calificarea mea de gazdă.

― Multă încredere n-am, e drept. Ca s-o spun pe scurt: ești prea spiritual.

A fost o acuzație gravă. Sînt muți oameni de condei, chiar mari scriitori, care ar fi luat această constatare drept un compliment. Nu ai decît să faci aluzie la ei că ar fi distrați, absenți, și oamenii aceștia se și simt măguliți. Cu siguranță că Marianne a vrut să exprime același lucru, numai că ceva mai direct și mai fără complicații (ca să zicem așa, într-o formă familiară).

Apoi au apărut musafirii. Printre ei se găseau fostul meu șef, directorul Berglund, și soția lui, strînsă tare în corset și foarte fardată. Ne-am așezat la masă, am mîncat supa și friptura, cînd deodată Marianne a început să-și pipăie febril colierul de perle, ațintindu-și în același timp cu încordare ochii spre paharul meu. Am întins fulgerător mîna spre pahar și l-am ridicat la înălțimea ochilor.

― Să bem! am propus. Și încă o dată, vă mulțumesc că ați venit. Noroc! Noroc, doamnă Lundberg… ee… Berglund, am vrut să spun.

Intrasem iarăși cu oiștea în gard.

La scurt timp după ce fusese servit desertul, Marianne a început pentru a doua oară să-și frămînte colierul.

― Țigările! am murmurat, am sărit ca ars, am adus cutia de havane, am pus-o pe o tăviță de argint, împreună cu un pachet de țigarete și chibrituri, și am făcut-o să circule de jur împrejur.

După aceea m-am așezat din nou la locul meu și am continuat conversația cu vecina mea de masă.

― Ce minunată broșă aveți… sau cum îi spune acestui obiect… doamnă Berglund. Cu siguranță ați adus-o din Italia.

Mai multe n-am avut de făcut, căci de aici înainte a vorbit numai doamna Berglund.

Am luat din cutie o țigară de foi mare, neagră și tocmai o aprinsesem în gură, cînd am băgat de seamă că Marianne se ținea de colier, de parcă ar fi fost un colac de salvare.

― Scuzați! am murmurat și m-am grăbit să ofer foc și doamnei Berglund.

Cît timp am băut cafeaua și coniacul, Marianne a dus o singură dată mîna la colier. Asta s-a întîmplat în vreme ce platoul de argint cu cornulețe de vanilie făcute în casă circula din mînă în mînă. N-am putut suferi niciodată aceste prăjituri, așa că am lăsat platoul pe masă, în fața mea. Îmi concentrasem întreaga atenție asupra sticlei de coniac.

― Noroc, dragi oaspeți, și mii de mulțumiri pentru…

Degetele Mariannei se jucau încă mai nervos cu perlele, în vreme ce privirea nu i se dezlipea de pe cornulețele cu vanilie.

În sfîrșit, am dat platoul mai departe.

Seara se tîra înainte. Tinerii dansau în camera biliardului, iar directorul Berglund s-a interesat dacă are cineva chef să joace bridge.

― Aduc îndată cărțile – m-am grăbit să-l asigur și am întins un postav verde pe o măsuță. Apoi am luat loc pe sofa.

― Da, dar… dumneata nu joci? m-a întrebat cu mirare directorul Berglund.

― A, nu, jucați dumneavoastră cu ceilalți musafiri. Între timp, eu am să…

Fusese cît pe-aici să spun: ”… să ațipesc puțin pe sofa”, dar mi-am înghițit pe dată vorbele, văzînd-o pe Marianne că se apucă de colier. În ultima secundă am dres-o mormăind: ”… iau un rachiaș” ceea ce m-a făcut să cred că procedasem cu multă dibăcie. Dar Marianne nu și-a lăsat în pace colierul.

― Firește – a strigat ea – te vei îngriji ca domnii să capete și ceva de băut, nu?

― Negreșit – am murmurat, cu conștiința vinovăției, și am sărit în picioare.

Totul s-a desfășurat după dorință, pînă cînd marea pendulă a vestit la miezul nopții că seara se sfîrșise. M-am ridicat somnoros și m-am îndreptat spre calendarul de perete. Cu un gest dramatic, am smuls fila. În felul acesta, voiam să arăt că începuse o nouă zi și că zorii aveau să se ivească în curînd.

― Așa ceva nu se face, omule! mi-a șoptit Marianne, uluită.

― De ce nu? i-am șoptit la rîndu-mi. De data asta, n-ai pus mîna pe colier.

În sfîrșit, către ora două, musafirii noștri ne-au părăsit. Cînd am trîntit ușa după ultimul dintre ei, am oftat ușurat. Apoi mi-am smuls pantofii din picioare și mi-am mișcat degetele de la picioare în ciorapi, mi-am dezbrăcat haina, mi-am scos cravata și mi-am descheiat nasturii de la cămașa de smoching. Cămașa asta strîmtă mă torturase toată seara.

― Of! am strigat spre camera de zi. A fost într-adevăr o seară obositoare! Ș-apoi să fii nevoit să asculți tot timpul pălăvrăgeala neroadă a doamnei Berglund, cu care m-a chinuit muierea asta țicnită! Țîșnesc vorbele din ea ca găinațul dintr-o tîrtiță de raț…

Am aruncat o privire spre Marianne, care stătea în ușa camerei de zi. Trăgea atît de tare de colier, încît ața s-a rupt și o sută cincizeci de perle s-au împrăștiat ca o grindină spre toate punctele cardinale.

― Ce s-a mai întîmplat acum? am strigat cu mirare și am vîrît capul în camera de zi.

Abia atunci privirea mi-a căzut pe soții Berglund. Ei doi încă nu plecaseră.

mai multă Proză satirică de Willy Breinholst, sau înapoi la Dulcea viață a soțului în teorie și practică