Apeironie
(Înșiruirea de noduri)
Voi nu știți, fiindcă erați extrem de fragezi, iar de atunci încoace aproape nimeni nu se mai aventurează în interpretarea respectivului fenomen, fiindcă prea mulți și-au ratat cariera fie doar și prin simpla abordare a acestui subiect tabu, dar mie, care am fost, ca să zic așa, în miezul evenimentelor, ca un martor viu, îmi este cu neputință să le trec cu vederea și lucrurile îmi sînt în amintire atît de clare încît cu greu aș putea să mă înșel cu privire la vreunul din amănuntele evenimentului care a zguduit ca un șoc electric conștiința estetică a veacului nostru, conștiință pe care mulți critici și filozofi o credeau adormită încă de mai multe secole odată și pentru totdeauna adormită.
Trebuie precizat că romanul tuturor romanelor fusese scris (unii sînt de părere că ar fi mai corectă folosirea cuvîntului „abstras”) cu mai multe milenii în urmă, iar cartela pe care fusese consemnat a fost găsită cu ocazia unor săpături efectuate în straturile foarte adînci ale solului, vechimea civilizației căreia îi aparținea fiind situată, cu oarecari aproximări, de la arheolog la arheolog, între 4 000 și 4 000 000 de ani î.e.n., cu toate că există unii specialiști care-i mai contestă și astăzi autenticitatea, pretinzînd că ar fi vorba de o simplă mistificare a unor excentrici. Toate aceste ipoteze nu au însă o legătură prea mare cu fenomenul în sine, căci textul și mesajul lui nu au nevoie de vreo adendă cronologică pentru interpretare.
Nu de la început oamenii de știință își dăduseră seama că este vorba de un text, așa încît primele referințe la proaspăta descoperire o considerau drept o simplă piesă tehnică sau un instrument de cult, dar s-a emis și ipoteza unei posibile opere de artă, și asta chiar de la început, fapt peste care nu este indicat a se trece prea ușor cu vederea. Textul manuscrisului a rămas totuși neexplorat timp de mai multe decenii, rătăcit printre exponatele muzeale ale mai multor țări, pînă la venirea momentului cînd persoana menită să-l descifreze s-a născut și l-a văzut, l-a studiat și interpretat. Primul traducător al textului a fost un ins pe care mulți erau predispuși, pînă la epoca respectivă, să-l considere o persoana comună, fără nici o aptitudine către problemele de filozofie semantică sau logică, și totuși acest anonim – pe care istoria l-a consemnat sub diferite nume, nici măcar neluînd în seamă adevărata lui identitate sau naționalitate, majoritatea raselor revendicîndu-și-l, în urma unei dispute cu logodnica sa despre care legenda spune că ar fi fost o femeie plină de bun simț, intelectuală de prestigiu într-un institut al cărui profil memoria scurtă a istoriei l-a omis, dispută în care se pare că talentata logodnică îi reproșa tocmai această stupizenie și lipsă de genialitate – autorul descoperirii s-a retras pentru o oarecare unitate de timp în bîrlogul apartamentului cu două camere al unui bloc, solicitînd de la locul de muncă un concediu neplătit și nereapărînd în microsocietatea din care făcea parte decît complet schimbat, taciturn și sigur de sine, tocmai această siguranță de sine fiind pe cît se pare singurul lui argument în perioada de pionierat, căci nimeni dintre oamenii-cheie ai comunicațiilor în masă nu s-a îndoit nici o clipă de succesul lui, deși traducătorul epocal al textului a refuzat categoric furnizarea prealabilă a oricărei informații lămuritoare cu privire la descoperirea realizată. Expunerea ipotezei a fost făcută pentru prima oară în fața unei comisii de doctori-profesori, la academia unei capitale europene, dar nu se mai știe precis care dintre ele, căci pe vremea aceea erau atîtea capitale pe vechiul continent încît multiplicitatea lor nu s-a putut compara decît poate cu pluralitatea academiilor pe care le adăpostea fiecare dintre ele.
În expunerea sa, traducătorul nu a făcut decît să enunțe constatarea că obiectul necunoscut este un text pe care afirma că l-ar fi și tradus, în totalitate, aruncînd oamenilor de spirit din întreaga lume mănușa, cu această ocazie, provocîndu-i să încerce să descifreze și ei conținutul textului, cu precizarea că peste doi ani va prezenta în același loc și în aceeași zi, în aceeași lună și la aceeași oră, traducerea lui exactă. Știrea acestei provocări universale a stîrnit un ecou cu mult mai mare decît s-ar putea crede, și specialiștii din întreaga lume s-au pus de îndată pe lucru. Ipoteza că plăcuța necunoscută ar fi fost un text cu valențe semantice a părut la început extrem de apetisantă, iar partizanii ei au făcut atîta propagandă în sprijinul acestei teze încît și adversarii fățiși purtau în sinea lor convingerea evidenței realității care pînă la „banalul original” traducător nu-i trecuse totuși nimănui prin minte.
Presupusul text era alcătuit dintr-o înșiruire ordonată de semne absolut similare unele altora (=X), dar care prin gruparea lor, ar fi putut sugera într-adevăr un sistem de comunicare simbolică, numai că nedumerirea ce se stîrnea în comparație cu oricare dintre antecedentele de acest gen ale spiritualității umane era similitudinea perfectă a semnelor. Textul nu poseda nici un fel de punctuație, limba în care fusese conceput nu se cunoștea și, în fine, nu se știa de fapt nimic despre el.
Primul pas în încercarea de descifrare a textului a fost făcut de specialiștii fizico-chimicieni care, preluînd obiectul intrinsec al manuscrisului și cercetîndu-l pe toate părțile cu minuțioasa atenție caracteristică oamenilor de știință, au constat și au dat publicității știri noi și importante cu privire la manuscris, știri din care voi pomeni esențialul: textul era compus din grupări specifice de semne produse de un obiect ascuțit (daltă, ac pirotehnic, matriță, rază laser, sau alt asemenea instrument) în materialul de fond care era o hîrtie de aur de o grosime stas. Semnele erau de o similitudine absolut perfectă (=X), așa încît se putea presupune că mașina de scris care dactilografiase textul conținea probabil o singură ștanță; apoi, semnele nu prezentau între ele nici deosebiri magnetice, de cîmp sau de radiație, așa încît specialiști în automatică au conceput un model de computer după schema pe care presupuneau că o propune textul, automat cu o funcționare perfectă și care a răspuns la cele mai înalte exigențe ale tehnicii moderne de calcul.
Următoarele grupe de specialiști care și-au exprimat punctul de vedere cuprindeau geneticieni, etnologi, psihologi și arheologi. Geneticienii susțineau ipoteza că ar fi vorba de o traducere simbolică a unui cod genetic și, reproducînd în laborator semnele, au ajuns la concluzia că textul este cea mai perfectă descriere a acizilor ribo- și dezoxiribonucleici + proteinele și proteotidele unei secvențe nucleale umane; și, aprofundînd concluziile, au reușit chiar să corecteze precedentul model operațional la publicarea materialului informativ, constatîndu-se cu surpriză că, în interpretarea textului, cîțiva din cei mai romantici dar totuși eminenți și de prestigiu astronomi au recunoscut tabloul de emisie global al radioastrosurselor: o imagine în detaliu, respectiv un fel de cronometru radio universal. Etnologii au evidențiat și ei o serie de similitudini între semantica textului și semantica scrierilor incașe; și, comparîndu-l cu funiile Maia, au rămas surprinși de evidența că funiile nu erau decît ectotypuri fidele ale fenotipului. Arheologii au admis ipoteza că teoretic valabilă, în vreme ce psihologii au dezbătut polemic cele două interpretări posibile: sau la baza tuturor culturilor ar sta o civilizație comună din care toate s-au tras, sau realitatea nu poate fi interpretată la origini decît în conformitate cu un model operațional unic, toți humanoizii, indiferent de locul nașterii lor, de epoca istorică sau de cultura acumulată prin educație, neputînd gîndi inevitabil decît aceleași lucruri și prin aceleași unice simboluri mintale, formale și operaționale.
Gnosticii iudei, adepți ai cabalei, au presupus că textul original al lucrării este paradigma cărților lor sfinte, demonstrînd similitudinea de formă și susținînd că ideea unei astfel de abstractizări și concizii a exprimării conform unui sistem unic, monal, nu se putea revela decît celor care s-au inițiat în profundele taine cabalistice. Cu această ocazie au precizat că textul ar trebui lecturat de la sfîrșit către început și de la stînga la dreapta. Atunci o delegație de filozofi și matematicieni chinezi au protestat vehement acuzîndu-i pe susținătorii cabalisticii de naționalism îngust și susținînd pe argumente foarte solide că textul nu ar fi altceva decît lucrarea Cartea Munților și a Apelor, preconizînd direcția justă de lecturare de jos în sus și de la stînga la dreapta.
Nici matematicienii nu și-au pierdut cei doi ani degeaba, și la sfîrșitul atît de scurtei perioade de timp începuseră deja să circule circa 20 de noi tratate de elemente de Alef, geometrie și euristică, specialiștii pretinzînd că textul nu ar fi altceva decît un tratat de matematică al lui Al. Horezumi, tratat considerat de nenumărate generații ca dispărut, una din piesele celebre ale vestitei biblioteci din Alexandria și despre care circula zvonul că ar fi pus bazele unui sistem operațional global, holistic, Sistemul Universal Monal, matematica viitorului.
Așa s-au scurs cei doi ani de la celebra provocare și, în ziua fixată, în aula respectivei academii, televiziune, reporteri din întreaga lume, delegați speciali ai tuturor universităților așteptau cu nerăbdare verdictul de-acum celebrului autor al celei mai epocale traduceri.
Acesta s-a prezentat și, fără a manifesta nici un fel de emoție, a susținut cum că textul nu ar fi decît o traducere antică a unei opere shakesperiene arhicunosctute. Stupoarea care a cuprins asistența nu poate fi descrisă. Lumea, contrariată, se ridica și pleca, nemaifiind curioasă să aștepte ca autorul traducerii să demonstreze temeinicia afirmației, prilej cu care dorise să prezinte paralelismul perfect reliefat de text, între această operă și paradigma operei marelui Homer, una din ele vădindu-și caracterul de plagiat, popularizînd doar temele esențiale printr-o repovestire desacralizată. Teza traducătorului îi făcea să se simtă luați în bătaie de joc pe toți specialiștii care, trezindu-se din delirul colectiv ce se înstăpînise de doi ani, au recăzut în somnul lor magistral. De atunci toți oamenii serioși evită cu grijă subiectul menit prin definiție să-l facă oricînd de rîs pentru eternitate pe aventuristul cercetător care ar încerca să atace fenomenul tabu, indiferent de afirmațiile pe care le-ar face și din indiferent care punct de vedere. Logodnica traducătorului se spune că ar fi fost însă pe deplin mulțumită de dovada lui de virtuozitate, retractînd jignirile grosolane aduse geniului său și acceptînd de îndată căsătoria cu cel pe care, se spune, avea să-l stimeze și aprecieze drept de departe cel mai inteligent om al veacului nostru.
Și iată că, după atîția ani, eu, un ilustru necunoscut, neafectat de reținerile oamenilor de știință, îmi permit să abordez din nou acest subiect minat. Îmi voi expune teza doar ca pe o critică la adresa superficialității umane, a lipsei de seriozitate care a făcut ca munca de doi ani a culmilor științei mondiale să fie aruncată la gunoi fără nici un fel de scrupule, în loc să fie folosită în vederea unei sinteze, poate clarificatoare, a tuturor opiniilor, sinteză care ar fi reprezentat foarte probabil adevărul despre romanul integral și poate nu numai despre el. Dar o jenă care nu are nici în clin nici în mînecă cu spiritul științific a făcut ca subiectul să fie părăsit tocmai în momentul cînd multitudinea datelor adunate justifica odată pentru totdeauna rezolvarea enigmei lui.
Ei bine, eu afirm că aceste pagini sînt unica traducere corectă și integrală a textului romanului paradigmatic, și poate vor exista unii care să întrebe de unde am eu certitudinea în cazul fiecărui cuvînt că este vorba despre el și nu despre oricare altul, dar vă voi convinge cu următorul argument: același semn (=XXXX) de exemplu, poate fi tradus și prin „bine”, și prin „este”, și prin „unde”, și prin „știu”, și prin „semn”, și prin „prin” și, evident, prin oricare cuvînt format din 4 semne, dar el este în fiecare dintre aceste cazuri ceva anume în funcție de context, și, ținînd cont de atmosfera generală a textului, aria posibilităților de interpretare se îngustează treptat nelăsînd decît unul sau două omonime posibile a căror alegere rămîne indiferentă.
Întocmai precum diverși specialiști au observat, textul nu era compus într-o limbă anume, și din acest motiv el poate avea cîte o interpretare în oricare dintre limbile existente, materializări efemere ale esenței pe care romanul paradigmatic le conține integral în forma lui inițială.
La întrebarea însă cum a putut fi scris un asemenea text de către niște oameni despre care nu cunoaștem nici măcar dacă au posedat mijloacele computerizate de calcul sau chiar taina algoritmului, voi susține teza că au folosit o tehnică mult mai simplă, aceeași pe care probabil o folosesc și muzicienii, căci metoda de comunicare a celor două sisteme este asemănătoare uneori pînă la totala confuzie: simpla transcriere în sistem monal a cîtorva mostre (și nu este nevoie de prea multe) ar duce la o evidență care oamenilor de știință ce au încercat să pătrundă adevărul în toată complexitatea lui le-a scăpat tocmai prin caracterul ei simplu, adică evident. Este vorba de similitudinea de Esență a tuturor mesajelor, ce le ordonează conform regulii unui algoritm unic și finit, deși destul de amplu încît să nu poată fi cuprins dintr-o singură aruncătură de ochi; și, dacă esența comunicărilor este comună, Forma pe care o poate îmbrăca textul este limitată ca posibilități, și, în fapt, o simplă traducere oarecare într-un număr n de semne, finit și definit de numărul plauzibil de combinații între vocale și consoane (semne fonice binare) sau foneme, care definesc limbajul în combinațiile posibile ale literelor formînd cuvîntul, ale cuvîntului formînd frazele etc. și cum numărul romanelor de valoare ale unei culturi este relativ limitat și exprimînd un fond limitat și similar de esență, algoritmul total al acestui fond este unul singur, limitat și universal și formal.
Acesta este textul tradus al romanului paradigmatic, care poate fi tradus dealtfel oricum, cu condiția să se caute un sens inteligent fiecărei fraze a textului unic comun.
În încheiere, reproduc pentru confirmare primul rînd al romanului integral:
xxx xx xxxxx x xxxxxxx xxxxx xxxxxx xx xxxxxxx x xx xx xxxxxx
mai multă Proză fantastică de Mihail Grămescu
